La funeraliile enciclopediei Britannica

„Nici un om civilizat n-ar trebui să pună cărţi pe foc”, scrie Julian Baggini în „Aeon Magazine”, înainte de a povesti cum a ars cele 32 de volume ale „Enciclopediei Britannica” şi apoi a postat filmuleţul pe Youtube.

În apărarea sa, Baggini descrie gestul ca pe o ardere, simbolică, atât a volumelor – ajunse într-o stare deplorabilă, din cauza neglijenţei proprietarului, care nu le mai răsfoise de ani buni – dar şi a ceea ce au reprezentat ele, până nu de mult, în cultura occidentală.

Un sfârşit lent şi infam pentru ceea ce a fost, cândva, o colecţie mândră şi mult râvnită, scrie Julian Baggini. Dar, ca orice înmormântare, ceremonia arderii a avut, în esenţă, rolul de a aduce un omagiu celui dispărut. Cea mai evidentă jignire e cea adusă părinţilor care au făcut şi fac mari sacrificii pentru educaţia propriilor copii. În era predigitală, „Enciclopediei Britannica” reprezenta o investiţie deloc neglijabilă, una pe care puţini oameni din pătura muncitoare şi chiar din clasa de mijloc şi-o permiteau cu banii jos. În Statele Unite şi în Marea Britanie, enciclopedia era cumpărată de la vânzători ambulanţi, în rate care se întindeau pe parcursul unor ani îndelungaţi. De multe ori, efortul de a cumpăra enciclopedia presupunea renunţarea la alte investiţii – cum ar fi un set de mobilier nou.

Cei mai mulţi părinţi făceau acest sacrificiu sperând că, astfel, le vor asigura copiilor o viaţă mai bună – idee pe care publicitatea făcută enciclipediei o relua, din nou şi din nou. Timp de ani buni, această promisiune era prinsă în sloganul de trei cuvinte tipărit pe borşurile promoţionale: „Avantajul Enciclopediei Britannica”.

Tristul adevăr e însă acela că toate familiile care îşi băgau adânc mâna în buzunar pentru un set de enciclopedii ar fi câştigat mult mai mult cheltuind jumătate din preţul „Enciclopediei Britannica” sau mai puţin pe cărţi cu un început, cuprins şi o închierere, pe care copiii chiar ar fi reuşit să le citească. În multe case, prin simpla greutate şi acoperire spaţială, colecţiile de enciclopedii ocupau mai mult loc decât toate celelalte cărţi la un loc. Şi, cu toate că erau cele mai admirate volume de pe raft, erau şi cele mai puţin citite.

Iar dacă a existat, vreodată, un avantaj al „Encilcopediei Britannica”, arată Baggini, Internetul l-a erodat, între timp. Folosită rareori chiar şi în vremurile ei de glorie, o enciclopedie e un instrument greu de utilizat, care se învecheşte repede şi care, acum, a fost depăşit de informaţia liberă de pe web. Şi, în apartamentele sau casele mici, spaţiul de pe rafturi pe care îl ocupă a devenit greu de justificat.

Punerea pe foc a enciclopediei a simbolizat, aşadar, beneficiile unei distrugeri creative. Britannica e un simbol al vremurilor în care accesul la informaţie era limitat, depinzând în mare parte de banii de care dispuneai. Avantajul colecţiei era profund legat de faptul că volumele sale erau obiecte exclusiviste şi scumpe. S-ar putea să ne lipsească mirosul legăturii din piele, foşnetul paginilor fine, greutatea fiecărui volum – care cântărea mai mult de un kilogram. Dar dacă ceea ce se afla pe acele pagini e lucrurl cel mai important, putem fi convinşi că aceste lucruri pierdute sunt compensate, cu vârf şi îndesat, de libertatea oricărui om care are o conexiune la Internet şi care poate găsi acelaşi conţinut, şi mult mai mult, pe gratis sau aproape pe gratis. O lume unde cărţile valoroase se ascund în spatele uşilor închise ale unei minorităţi privilegiate nu poate fi preferată uneia unde informaţia nepreţuită e disponibilă prin intermediul uşii deschise a unui browser de internet.

O variantă dezvoltată a acestui articol, unde sunt descrise şi câteva strategii de promovare, din anii '80, ale enciclopediei, o puteţi citi pe site-ul revistei "Cultura".