Profeţii internetului

O întreagă clasă de guru ai internetului a pornit să „distrugă” vechile obiceiuri, precum acela de a-i pune pe oameni să plătească pentru un conţinut valoros, scrie Steven Poole în „New Statesman”. În acest timp, giganţii web precum Google şi Apple îşi apără, plini de gelozie, secretele aducătoare de profit.

Ca oricare altă epocă, arată Poole, era Internetului îşi are propria categorie de propagandişi. Aceştia sunt „ciberteoreticienii”, visători care înfăţişează imaginea unui viitor electronic mai bun şi care lansează porunci profetice despre cum ar trebui reconstruită lumea. Aşa cum au făcut rebelii religioşi de dinaintea lor, ei nu aduc pacea, ci sabia. Schimbarea e inevitabilă, şi vechile obiceiuri trebuie abandonate. Totuşi, ciberteoreticienii sunt, în opinia lui Steven Poole, un soi de militanţi leninişti care lucrează, involuntar, în folosul corporaţiilor: ei propovăduiesc revoluţia permanentă, însă principalii beneficiari ai acesteia vor fi marile companii hi-tech în faţa cărora ei se prosternează.

Jargonul ciberteoreticienilor, scrie Poole, trădează adesea o ură adolescentină faţă de lumea în care trăiesc. Jay Rosen, de exemplu, un guru care ţine predici despre viitorul ştirilor, nu ratează nici o ocazie de a trata cu dispreţ instituţiile de presă, adăugându-le adjectivul „învechit”: „redacţii învechite”, „mass-media învechite”. Un alt adjectiv îndrăgit de ciberteoreticieni este „distrugător”: pentru cei mai mulţi dintre noi, distrugerea e un lucru iritant, însă, pentru ciberasceţi, cu cât mai distructivă devine tehnologia, vizavi de practicile consacrate, cu atât mai entuziasmant va fi spectacolul.

Una dintre credinţele fundamentale ale ciberteoreticienilor e în triumful lucrurilor „cu sursă deschisă”. Această credinţă, arată Steven Poole, pare atât de liberală şi de prietenoasă, încât e uşor să-i treci cu vederea ipocrizia bătătoare la ochi. Marile companii hi-tech, date ca exemplu de ciberteoreticieni, sunt oricum, numai deschise nu. Google nu îşi publică algoritimii de căutare; secretomania companiei Apple, în privinţa planurilor sale de producţie, este notorie; iar Facebook îşi schimbă, periodic, opţiunile de intimitate ale utilizatorilor. Apple, Google şi Amazon îşi construiesc, cu frenezie, utopii păzite de ziduri groase de beton, pentru a obţine profit.

Software-ul cu sursă deschisă, după modelul sistemului de operare Linux, a fost, multă vreme, exemplul favorit al ciberteoreticienilor prin care aceştia demonstrau de ce lucrurile „deschise” vor triumfa în faţa celor „închise”. Totuşi, în ciuda succesului software-ului cu sursă deschisă (în special în ceea ce priveşte aplicaţiile indusriale), software-ul comercial închis şi serviciile din această categorie încă domină piaţa. Chiar şi sistemul de operare Android, cu sursă deschisă, folosit de Google este perceput, de majoritatea clienţilor, drept o variantă adaptată şi re-închisă a telefoanelor fabricate de Samsung, HTC şi Sony.

„A deţine conducte, oameni, produse şi chiar proprietăi intelectuale nu mai reprezintă cheia succesului”, scria un alt ciberteoretician faimos, Jeff Jarvis, în 2009. „Deschiderea e noua cheie”. Dar care e acum compania cu cea mai mare valoare de piaţă de pe Pământ? Ei bine, această companie se numeşte Apple, şi vinde produse fizice, îşi apără în mod paranoic patentele şi e la fel de „deschisă” ca Fort Knox. Însă numai cel mai răuvoitor dintre cinici ar putea presupune că e în interesul ciberteoreticienilor să predice companiilor de presă că trebuie să fie “deschise” doar pentru ca marii giganţi hi-tech, pe care, involuntar, aceştia îi slujesc, să le poată absorbi, pe gratis, tot conţinutul creat cu mult efort şi să facă bani de pe urma acestui conţinut.

Ciberteoreticienii, crede Steven Poole, nu îndrăznesc să facă distincţia între informaţie şi cunoaştere, deoarece asta ar însemna să pornească la acea triere intelectuală de a cărei evitare depinde, într-o aşa mare măsură, succesul retoricii lor. Clay Shirky, un alt ciberteoretician entuziast, scria, în 2008: “Nimeni nu mai citeşte «Război şi pace». E prea lung, şi nu e aşa de interesant”. Totuşi, arată Pole, din “Război şi pace” s-au vândut, în 2011, 17 000 de exemplare doar în Marea Britanie, şi din 1998 până în prezent tot în UK s-au vândut un sfert de milion de exemplare.

Oamenii, e de părere Steven Poole, încă citesc romane ruseşti lungi; piaţa culturală de masă n-a fost înlocuită, aşa cum ni s-a tot spus, în ultimii ani, de „nişe” (cum ar fi „Cincizeci de umbre ale domnului Grey”, de E.L. James). Deschiderea nu e modelul dominant care garantează succesul afacerilor pe Internet; „New York Times” are acum 600 000 de abonaţi digitali, iar tirajul ziarului a crescut, de când a fost introdus abonamentul on-line, în ciuda profeţiilor ciberteoreticienilor, care spuneau că a cere bani pentru conţinutul de pe Internet e o idee sortită eşecului. Termenul „pay wall” („zid de plată”) e unul plin de ranchiună, ca şi cum ar fi un lucru revoltător să treci printr-o „poartă de plată” dacă vrei să iei mâncare dintr-un magazin.

Ciberteoreticienii, scrie Steven Poole, ar putea fi privinţi drept nişte futurişti inofensivi şi excentrici, dacă atât de mulţi dintre ei, prin intermediul muncii de consultanţă şi a predicilor de amvon intimidante, nu ar fi angajaţi în promovarea vandalismului cultural, pe scară largă. Orice miroase, oricât de uşor, a eră predigitală trebuie demontat, „distrus” şi refăcut după imaginea sfântă a companiilor Google şi Apple. Trăiască sharing-ul, cititul postărilor scrise de prieteni, în reţelele de socializare, munca prestată fără bani, ca membru al „comunităţii” on-line a companiei, şi punerea propriilor documente la dispoziţia megacorporaţiilor care controlează „norul” virtual. Ciberteoreticienii, deşi se gratulează, unul pe altul, cu adjectivul „deştept”, sunt, ca grup, cea mai proeminentă mişcare antiintelectuală din ziua de azi – mici dictatori ai touchscreen-ului şi ai Twitterului.