69 cu Godard şi Anne VIDEO

Anii sunt de fapt ’67, ’68, ’69 şi următorii, dar consecinţele lor le simţim până-n ziua de astăzi, aşa cum remarcă regizorul francez Michel Hazanavicius în filmul său „Le redoutable“, despre iubirea dintre Jean-Luc Godard şi actriţa Anne Wiazemsky, pe fondul contraculturii anilor ’60-’70.

De mult nu m-am mai distrat la un film atât de bine ca la „Redoutable“ al lui Michel Hazanavicius, despre regizorul-cult Jean-Luc Godard (un guru al contraculturii anilor ’60) şi relaţia sa de iubire cu actriţa Anne Wiazemsky (care-a fost soţia lui Godard între 1967 şi 1979, dar filmul se concentrează pe primii ani ai acestei căsnicii), perioadă care se suprapune cu „Revoluţia“ franceză din mai ’68. Făcând mai degrabă o comedie decât un film „serios“, Hazanavicius a reuşit să redea corect, de fapt – prin intermediul atât al dubitaţiilor lui Godard despre cum să se pună mai bine-n slujba „revoluţiunii“, cât şi al falsităţii relaţiei dintre cei doi –, găunoşenia ideatică a acestui personaj esenţial al epocii (altfel, un mare regizor de film), dar şi a întregului delir revoluţionar din acea perioadă, etapă extrem de importantă pentru evoluţia ulterioară a umanităţii, ale cărei consecinţe (în bine şi în rău) le trăim inclusiv în prezent. Din păcate (sau din fericire), filmul nu poate fi gustat în întregime şi nu pot fi savurate toate referinţele, fără să cunoşti bine epoca (anii ‘60, contracultura aferentă) şi să fii foarte pasionat de ea, de-aceea mi-e teamă că-n România îşi va găsi greu publicul.

Viaţa cu „Redutabilul“

Totodată, este cea de-a doua incursiune a regizorului Hazanavicius în interioarele lumii cinematografice, după celebra peliculă „Artistul“, din 2011 (5 premii Oscar). „Anne este cea care-a ales să spună povestea noastră“, se-aude vocea din off a lui Godard la începutul filmului, şi-ntr-adevăr scenariul, scris tot de Hazanavicius, se bazează pe opera autobiografică a Annei Wiazemsky „Un an après“ (una dintre cele două despre viaţa ei cu Godard; spre sfârşitul vieţii, actriţa a devenit şi-o romancieră apreciată, premiată cu Goncourt şi de Academia Franceză). Wiazemsky s-a stins anul acesta, pe 5 octombrie, la vârsta de 70 de ani, iar Godard a ajuns, pe 3 decembrie, la incredibila vârstă de 87 de ani. „Redoutable“ – care-a avut premiera în competiţia Festivalului de la Cannes – este primul biopic despre regizor, ceea ce,-n sine, este o îndrăzneală destul de mare.

„Eşti frumoasă, dar mai frumoasă-i arta mea şi, mai ales, Revoluţia“... Jean-Luc Godard (Louis Garrel) şi Anne Wiazemsky (Stacy Martin), în „Le redoutable“

„Redutabil“-ul (de fapt, e numele unui submarin, auzit la radio, care devine un leitmotiv în glumele dintre cei doi îndrăgostiţi: „ainsi est la vie au bord du Redoutable“) începe în momentul în care Godard turnează, cu viitoarea sa soţie, filmul „La chinoise“ (1967), alături de Juliet Berto şi Jean-Pierre Léaud, actorul iconic al perioadei. Anne (descendentă de aristocraţi ruşi, avându-l ca bunic matern pe marele scriitor catolic francez François Mauriac) avea 20 de ani (ca şi Berto) şi mai apăruse doar în filmul lui Robert Bresson „Au hasard Balthazar“ (1966, rolul principal, cel al Mariei). „La chinoise“ (cred că traducerea corectă ar fi „Chinezeasca“, pe sistemul „La marseillaise“ / „Marseieza“) se dorea a fi un film-manifest, o analiză şi-o pledoarie a necesităţii unei revoluţii de tip maoist în Franţa (dar şi a riscurilor inevitabile acesteia), dar pe moment (pentru că rămâne un film important, extrem de reprezentativ pentru epocă) a fost un insucces total, fiind întâmpinat cu respingere inclusiv de oficialii ambasadei chineze sau de intelectualii de extremă stângă predominanţi în epocă.

„O dată în viaţă“

Cert este că pe 22 iulie 1967 Godard (care ieşea din relaţia cu Anna Karina, actriţa sa fetiş, de care divorţase în acelaşi an) şi Wiazemsky se căsătoresc, devenind un subiect al ştirilor mondene şi al revistelor glossy. „Care-a fost reacţia lui François Mauriac, bunicul fetei?“, este singura întrebare care i se pune lui Godard la festivalul de la Avignon, unde-şi prezintă-n premieră „Chinezeasca“ sa. Filmul n-o fi avut succes, dar anul viitor, în mai, izbucneşte „revoluţia“ la Paris, motiv pentru Godard de a dori să schimbe lumea alături de protestatari, deşi e mai mult respins de către elanul juvenil al celor mai mulţi dintre aceştia. În cele din urmă, regizorul înţelege că el este în primul rând artist, nu activist politic (ceea ce i se spune pe parcurs de mai multe persoane, inclusiv de către Anne), şi va înfiinţa Grupul Dziga Vertov, pentru a realiza filme revoluţionare, cu buget minim, pe principiul „cine-ochiului“.

În mai ’68, Jean-Luc Godard (Louis Garrel) a fost, de fapt, cam ca măgarul între oi

„Îi detest pe bătrâni. Lumea aparţine tinerilor“, spune pe la-nceput Godard, care simte c-a-mbătrânit (are 37 de ani), dar dovedeşte pe parcurs – atât pe plan politic, cât şi-n relaţia cu Anne – că suferă de toate naivităţile juvenile ale unuia „cu caş la gură“, ale unui imberb, ale unui „necopt“, motiv pentru care calcă de multe ori în străchini într-un mod ridicol pentru un observator exterior. Este însă specificul epocii, al „revoluţiei“ comunistoide de pe străzile Parisului. Hazanavicius are inspiraţia să filmeze totul ca pe o comedie, de multe ori bufă, şi reuşeşte să redea splendoarea, grandoarea, majestatea acelei, altfel, mizerii ideologice care cuprinsese minţile parizienilor, ale occidentalilor în general („mizeria utopiei“, cum spunea Tismăneanu, pe urmele lui Marx, replicându-i lui Proudhon, şi Popper, replicându-i lui Marx), dar şi sentimentul acela unic de „odată-n viaţă“ (care pentru noi va rămâne, probabil, cel pe care l-am avut în timpul Revoluţiei din Decembrie). Este redat indirect şi momentul, la fel de penibil, al sistării festivalului de la Cannes, ca urmare a acţiunii comandoului cineaştilor „nuvelvagişti“, pentru că, nu-i aşa?, „când armele vorbesc, muzele tac“.

Garrel şi „nimfomana“

Totodată, Hazanavicius a studiat bine filmele lui Godard (din epocă) şi realizează abil câteva secvenţe în stilul acestora, à la maniere de..., citate şi-aluzii care rezultă de multe ori în excelente parodii. Îi distribuie în rolurile principale pe actorii Louis Garrel (Godard) şi Stacy Martin (Anne). Aceasta din urmă, ex-model, a debutat în cinema cu extraordinara partitură din „Nymphomaniac“ al lui Lars von Trier, în 2013. Din păcate, nu se pătrunde prea mult în intimitatea (psihică a) Annei, dar poate asta-i şi ideea. Garrel (la 33-34 de ani, poate să semene cu acel Godard) nu-i ales întâmplător: fiu al importantului regizor şaizecist Philippe Garrel, a jucat deja în două filme plasate pe fundalul aceloraşi turbulenţi ani ’68-’69. E vorba despre „The Dreamers“ (2003) al lui Bernardo Bertolucci şi „Les amants réguliers“ (2005) al tatălui său.

Anne Wiazemsky (Stacy Martin), „departe de lumea dezlănţuită“ a anilor ‘60

Subversiunea lui Hazanavicius merge chiar mai departe: distribuie în roluri episodice colegi cineaşti afini cu subiectul, precum Romain Goupil (un poliţist... cinefil), figură iconică a perioadei, sau Jean-Pierre Mocky (client la restaurant, veteran gaullist, care intră-ntr-o polemică acerbă cu mai tânărul Godard). Un rol consistent – Michèle Rosier, prietenă a cuplului Godard-Wiazemsky – îi este acordat şi soţiei regizorului Hazanavicius, actriţa Bérénice Bejo („The Artist“, „The Search“, ambele ale soţului său, dar şi multe altele). Cinefilii vor juisa şi la apariţia în poveste a unor figuri familiare, însă esenţiale, precum regizorii (marxişti ai epocii) Bernardo Bertolucci (Guido Caprino) şi Marco Ferreri (Emmanuele Aita), ambii nume importante ale istoriei filmului, nu numai italian (chiar dacă amândoi sunt făcuţi praf, în film, de verbozitatea lui Godard).

Info

Redutabil / Le redoutable (Franţa-Italia, 2017)
Regia: Michel Hazanavicius
Cu: Louis Garrel, Stacy Martin, Bérénice Bejo

4 stele

PORTRET DE REGIZOR

Michel Hazanavicius – infuzie de sânge baltic în cinemaul galic

Numele regizorului Michel Hazanavicius poate să pară ciudat pentru un cineast francez, dar el s-a născut pe 29 martie 1967 chiar în metropola Paris, capitala Franţei. Aşadar, este un cetăţean francez prin naştere, nu prin adopţie. Bunicii săi, însă, erau din Lituania (numele lor fiind specific acestei ţări baltice) şi şi-au schimbat ţara în care voiau să trăiască cu Franţa încă din anii 1920. A fost o alegere fericită, pentru că nu peste multă vreme toate cele trei ţări baltice, obiect al pactului Ribentropp-Molotov, vor fi înghiţite de tăvălugul numit URSS. Şi asta pentru aproximativ 50 de ani, adică o jumătate de secol.

Are doi copii cu Bejo

Cert este că nepotul lor a devenit cineast, după ce a urmat o şcoală de artă, dar s-a-ndreptat spre cinema, mai întâi lucrând ca regizor de reclame şi pentru proiecte de televiziune. De Hazanavicius a auzit toată lumea odată cu filmul său „The Artist“, din 2011, distins cu cele mai importante cinci premii Oscar (printre care cel mai bun film, regie, interpret principal). Şi-a pus însă semnătura, până acum, pe 13 titluri, din 1992 până anul acesta. E-adevărat şi că, totuşi, cea mai mare parte sunt producţii de televiziune, unde a lucrat în prima parte a carierei. Debutează pe marile ecrane în 1999 cu filmul „Mes amis“, scris şi regizat de el (obicei pe care şi l-a păstrat la mai toate filmele sale) şi unde-l distribuie pe fratele său, Serge Hazanavicius (actor, în 74 de titluri, ocazional şi regizor).

Următorul său film, parodia cu spioni „OSS 117: Cairo, cuib de spioni“ (2006), a fost un mare succes la box-office-ul franţuzesc, ceea ce-a dus la o continuare, „OSS 117: Rio ne répond plus“ (2009), la rândul ei un hit pe plan local. Despre marele său succes „Artistul“ (2011), în care i-a distribuit pe Bérénice Bejo (nominalizare la Oscar), soţia sa (cu care are doi copii), şi pe Jean Dujardin (premiat cu Oscar), starul din seria „OSS 117“, spune: „Nu este un «film vechi» (pentru că este un film mut – nota mea). Este acum, este nou“. Următoarea opţiune regizorală a lui Hazanavicius a fost o supriză: un film despre atrocităţile războiului din Cecenia şi ale războiului à la russe în general, „The Search“ (2014, vag remake al unui film omonim din 1948 al lui Fred Zinnemann), un film dur, realizat impecabil. La fel şi „Le Redoutable“, acest biopic haios despre Godard, un film neaşteptat (dar în care-şi continuă lucrul şi studiul pe mijloacele de expresie cinematografice început în „The Artist“).

Top 5 filme importante

1. The Artist (Franţa-SUA-Belgia, 2011)
2. The Search (Franţa-Georgia, 2014)
3. Le redoutable (Franţa-Italia, 2017)
4. Les infidèles / Fustangiii (Franţa, 2012, segmentul „La bonne conscience“)
5. OSS 117: Cairo, cuib de spioni (Franţa, 2006)

Citeşte şi:

„Acesta nu este un film mut“ – cronica la filmul „The Artist“ (2011) al lui Michel Hazanavicius

„Adevărata faţă a Rusiei“ – cronica la filmul „The Search“ (2014) al lui Michel Hazanavicius

„Mizeria donjuanului“ – cronica la filmul „Les infidèles / Fustangiii“ (2012), coautor Michel Hazanavicius

Maksim Emelyanov, în „The Search“ (2014)

Abdul Khalim Mamutsiev, în „The Search“ (2014)

Bérénice Bejo şi Abdul Khalim Mamutsiev, în „The Search“ (2014)