În ziua în care muzica s-a oprit

Eram într-un taxi, blocată în intersecţia din Piaţa Victoriei, în jurul orei de vârf, când începe zarva de claxoane şi pluteşte în aer scârba, nervii şi îi simţi pe toţi cum se scufundă în propria mizerie. Imaginaţi-vă că în toată acea hărmălaie, pentru o secundă sau poate doar o fracţiune, pot să jur că totul s-a oprit şi a amuţit. Nu s-a mai auzit nimic, nici radioul din maşină. Nimic.

În ziua în care muzica s-a oprit, Pământul nu s-a mai rotit, ziua a pierdut un apus, iar în liniştea surdă eu am aflat că nu iubesc. 

Fără muzică nu mai puteam să fac din tine muză, vocea ta nu mai avea vibraţie şi nici nu-ţi mai auzeam scârţăitul paşilor când ajungi seara acasă.

Nu te mai auzeam fredonând melodii patetice, în maşină, nu mai dansam duminica prin casă şi nici nu mai găseam plăcere în cum rosteşti numele meu.

Certurile noastre îşi pierduseră rostul într-o astfel de lume fiindcă zgomotul se face muzică dar invers niciodată.

În ziua în care muzica s-a oprit am încetat să te mai caut. Te-am lăsat în urmă, în pat, dormind în paie şi lavandă ca un împărat, în timp ce eu am ieşit afară să mă întind pe iarbă şi să privesc haosul cosmic dezlănţuit. 

În ziua în care muzica s-a oprit, Pământul s-a oprit şi el iar odată cu el, Luna s-a pierdut. Ea a început să-l caute bezmetică, orbitând în jurul fiecărei planete ce îi ieşea în cale, speriată de singurătatea pe care nu o mai experimentase în atâtea milioane de ani. I se dedicase lui, erau împreună într-o simbioză perfectă, precum un mecanism de ceas bine uns, menit să funcţioneze din inerţie ca-ntr-un dans, pentru Dumnezeu ştie cât timp pentru că Dumnezeu era şi el pierdut în gânduri şi uitase de noi.

Odată ce Luna a început să plângă, stelele s-au alarmat la auzul urletelor şi bocetelor ei şi au început să se mişte că nebunele în beznă, generând un soi de  energie statică pe care bunicile o numeau pureci.

Toată gălăgia aceea, toată acea zarvă creată de nişte copii mult prea mici că să înţeleagă o furtună într-un pahar conjugal, au alarmat şi marele Soare.

Marele Soare s-a trezit subit şi a privit toată această dezordine universală cu un zâmbet delicat, ascunzand dinţii pe care îi vedeam în zile clare cu mult vânt.

Haosul era aprobat, îmbrăţişat, fără alte cuvinte sau explicaţii suplimentare. Ştia ce avea să vie, că doar eu mă mai adopasteam sub viţa de vie, vie printre morţi, privind haosul cosmic direct în ochi.

În ziua aceea, până la Luna şi înapoi s-a auzit urletul pe care sufletul meu l-a scos într-un impuls de moment, din cauza unor veacuri de singurătate care, culmea, nici nu-mi aparţin în întregime. Veacurile. Nu sunt toate ale mele. 

La auzul strigătului, Luna s-a speriat şi de frică a revenit pe orbita sa, iar stelele au amuţit în semn de compasiune. Soarele a închis ochii, a zâmbit şi a continuat să dicteze liniştea universală, arzând Pământul aşa tare pe partea stânga, încât l-a obligat s-o ia din loc.

În ziua în care muzica s-a oprit, tot zgomotul din încăperea lumii a fost supt de un aspirator prea mare să ştiu să pun în cuvinte şi am fost lăsăţi să trăim într-un vid. Oamenii au amuţit în faţă liniştii şi într-o fracţiune de secundă care mie mi-a părut o zi fără apus, judecând după jocul cosmic, muzica a revenit după ce urletul meu a speriat Luna înapoi pe orbită. Sufletul a amuţit, dar muzica a revenit în lume şi s-a reauzit în claxoane, în clopote de nuntă, păsări şi minciuni rostite în cupluri.

Relaţia unei femei cu cerul şi cosmosul după ce nu a mai găsit soarele în viaţa pământeană.