Arte

articolul anterior articolul urmator

„Înainte de ’89, vedeam operă pe casete video venite pe sub mână“

0
6 Oct 2012 20:27:00
Autor: Ana-Maria Onisei
Ruxandra Donose, mezzosoprană
Ruxandra Donose, mezzosoprană

Ruxandra Donose povesteşte că până la Revoluţie urmărea înregistrări ale marilor spectacole internaţionale duminica, acasă la profesorul de engleză.

Ruxandra Donose a urcat săptămâna trecută pe scena Sălii Palatului pentru a deschide Festivalul Internaţional al Orchestrelor Radio, sub bagheta dirijorului Christian Zacharias. Într-o bluză de culoarea mării şi-n blugi evazaţi, cu o zi înainte de concert, zâmbea şi răspundea, exuberant, la telefoane, imediat după repetiţia generală. S-a aşezat pe una dintre canapele din pluş din holul Sălii Palatului, cu gândul la concert: „În fiecare zi mergem la serviciu, ne luptăm cu probleme, alergăm la cumpărături şi ne ducem să ne luăm copiii de la şcoală. Uneori, avem nevoie şi de nişte trăiri intense. Trăiri care să ne înalţe, să ne înfioare. Şi cred că, mergând la operă, avem şansa să trăim aşa: mai intens, mai mult, mai presus".

„Weekend Adevărul": Opera este un act de comunicare, spuneaţi. Cum faceţi să creaţi intimitatea când intepretaţi?
Ruxandra Donose: Ce mă ajută să capăt un plus de spontaneitate şi de sinceritate este faptul că eu nu numai cânt textul, ci îl vorbesc. Pentru că înţeleg şi vorbesc limba în care cânt, creez o linie directă de la suflet la minte către cel cu care comunic, către public.

Vă gândiţi la ceva în timp ce cântaţi?
Numai la ceea ce spun. Nicio­dată la felul în care îmi proiectez vocea, pentru că asta e o muncă pe care trebuie să o depui înainte. În mod ideal, noi, cântăreţii, ne-am perfecţionat tehnica atât de mult încât în momentul când ajungem la spectacol, micul computer care programează totul trece în planul al doilea şi în prim-plan rămâne ideea de comunicare. Nu cânţi aici, în spatele partiturii, ci cânţiacolo, către oameni. 

Aveţi un ritual special când repetaţi?
Apă! Trebuie să am foarte multă apă. În rest, încerc să nu-mi îngrădesc libertatea. Şi, câteodată, mai beau şi câte o Coca-Cola. Râdeau colegii că în loc să beau ceai cu miere sau ouă crude, la repetiţii, eu beam Coca-Cola şi mâncam biscuiţi.

Povesteaţi că a cânta în fiecare săptămână pe marile scene ale lumii e ca şi cum ai avea, de fiecare dată, un nou loc de muncă. Trebuie s-o iei de la zero, să demonstrezi, să faci faţă presiunii. Cum vă încurajaţi?
Un nou rol este un moment în care trebuie să te autobiruieşti. Ştii că ai fost angajat pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce poţi, totuşi, când ajungi în faţa unui nou colectiv, trebuie să arăţi ce poţi şi să justifici prezenţa ta acolo. Pe parcursul carierei şi pe măsură ce experienţa creşte, înveţi să-l gestionezi. Cum mă ajut? Tot aşa cum fac când cânt: gândindu-mă la ce spun, nu la ce-ar putea să gândească cei din jur.

Simţiţi în continuare nevoia de confirmare?
Permanent. Trebuie s-o accept. Şi-n acelaşi timp, constat că ea ne mână spre perfecţionare. Nu spun niciodată: „Am ajuns!". Spun: „Merg mai departe!". Concurenţa acerbă de pe piaţă e cea care te determină să lupţi. Am mai spus-o: este mult mai uşor să ajungi undeva, sus, decât să te menţii acolo. Am reuşit să mă menţin acolo sus, de 20 de ani şi asta nu s-ar întâmpla dacă n-aş fi luat în serios fiecare provocare.

Dar odată atins un astfel de nivel, nu apare tentaţia relaxării?
Relaxarea este un termen relativ. Este important să te bazezi pe ceea ce ai muncit şi pe faptul că tu ai controlul, şi atunci, fiind conştient de asta, trebuie să te poţi relaxa, dar nu în sensul de a o lăsa mai moale. Părerea mea e că nimic nu stă pe loc. Ori merge înainte, ori dă înapoi. Eu vreau să meargă înainte. De fiecare dată când repet un rol, vreau să-l fac mai bine decât l-am făcut data trecută. În felul ăsta, motorul nu se opreşte niciodată.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă dea lacrimile de bucurie după ce aţi interpretat un rol?
Dacă mă gândesc la ce-mi vine în minte acum, repede, s-a întâmplat în februarie, la Covent Garden, în opera „Don Giovanni", de Mozart. Finalul e atât de dulce-amărui pentru Donna Elvira! Eram pe scenă, în acordurile finale ale operei. M-am simţit copleşită de toate şi-am început să plâng, nu mi se mai opreau lacrimile.

Rolurile de travesti implică o pregătire specială, fiind vorba despre o dedublare?
La început a fost, pentru că a trebuit să învăţ cum s-o fac. Acum este, deja, ca o a doua natură. Mă mişc foarte dezinvolt. Îmi aduc aminte de o întâmplare. Am interpretat Carmen destul de devreme, prima oară, chiar la Constanţa, unde am fost repartizată după ce am terminat Conservatorul. Când am interpretat Carmen în străinătate, la Leipzig, într-o producţie nouă, mă sfătuiam cu un regizor american. Şi el mi-a spus: „Nu te teme! Tu cânţi roluri în travesti, nu? Atunci, gândeş­te-te aşa: când vei fi pe scenă, îmbrăcată cu costum de Carmen, mişcă-te ca un bărbat!". Mi s-a părut, iniţial, un sfat ciudat. Mă întrebam cum adică, e vorba de un simbol al feminităţii, al erotismului şi eu să mă mişc ca un bărbat?! Apoi, mi-am dat seama că regizorul avea dreptate. Carmen este o femeie puternică, independentă, o femeie care se mişcă cu siguranţă şi aplomb, are o nonşalanţă fizică specifică bărbaţilor.

Aţi început prin a studia la pian. Când v-aţi descoperit vocea?
În clasa a XI-a am avut-o profesoară pe doamna Maria Serafimovici, care, auzindu-mă cântând, a avut o explozie. Era o fire directă şi temperamentală. Făceam nişte vocalize - ca pianistă, a trebuit să studiez şi canto, ca să ştiu să acompa­niez voci.  S-a ridicat de la pian, a dat cu pumnul în lemn şi-a zis: „Fac din tine o mezzosoprană de să trăsnească şcoala!". (Râde) Am fost surprinsă, pentru că eram o făptură timidă, palidă şi ştearsă, iar în mintea mea, o mezzosoprană trebuia să fie strălucitoare, să aibă o voce mai plină şi temperament. Sigur că temperamentul exista, dar eu încă nu ştiam cum să-l scot afară. Aşa a început pasiunea pentru acest mod de exprimare care e mult mai direct, nu mai treci prin intermediul altui instrument, instrumentul eşti chiar tu. Şi eu, care aveam trac când cântam la pian, odată ce am început să  cânt am simţit cum emoţia devine constructivă.

Cum făceaţi, înainte de 1989, ca să fiţi la curent cu marile producţii de operă internaţionale?
Le vedeam duminicile, pe casete video venite pe sub mână, în casa unui om minunat, Sorin Botez, profesor de engleză şi un mare meloman. Aşa am văzut nişte spectacole splendide montate la Covent Garden, dar şi „Povestirile lui Hoff­mann" şi „Nunta lui Figaro", într-o producţie de la Viena a lui Jean-Pierre Ponnelle. Mulţi ani mai târziu, am interpretat rolul lui Cherubino, la Opera de Stat din Viena, chiar în decorurile acestei producţii. M-am dus să-mi aleg un costum. Existau vreo patru, cinci costume de Cherubino şi a trebuit să-l aleg pe cel mai mic fiindcă eram foarte subţire. M-am îmbrăcat cu el şi mi-a venit perfect, nu au trebuit să i se facă nicio modificare. Atunci am fost curioasă cui îi aparţinuse costumul care îmi vine perfect. M-am uitat pe etichetă: Fre­derica von Stade. Era exact costumul purtat de marea mezzosoprană în producţia pe care eu o văzusem pe video...

Ce vă mai amintiţi despre momentul debutului din 1992, tot la Opera de Stat din Viena, în opera „Katia Kabanova"? Bănuiesc că era o presiune imensă.
Din fericire, eram imberbă! (Râde) La stânga mea era José Carreras şi mie mi se părea că mi se cuvine să fiu acolo! Altfel, mi s-ar fi tăiat picioarele.

În anii '90, când aţi luat decizia să plecaţi din ţară, v-a fost greu?
Da. Eram ataşată şi de casă, şi de ţară, de părinţi, de prieteni şi nu aş fi plecat dacă nu aş fi fost nevoită. Am câştigat un premiu internaţional la München, la concursul ARD, şi aşa mi s-au deschis foarte multe porţi, am obţinut contracte la care trebuia să mă duc. Ducându-mă acolo, a trebuit să mă desprind... A fost un moment care m-a umplut de speranţă, de bucurie, dar şi de spaimă. Primii ani în străinătate au fost foarte dificili.

De ce vă e cel mai dor din România?
De serile în care stai şi povesteşti cu prietenii, spui bancuri şi râzi. Îmi este bine acum, şi, totuşi, dacă descopăr un muzician român într-o orchestră - şi sunt din ce în ce mai mulţi, peste tot în lume -, cu el stând de vorbă mă găsiţi! (Râde) Sunt lucruri pe care le împarţi cel mai bine cu oamenii cu care vorbeşti aceeaşi limbă.

"În clasa a XI-a, auzindu-mă cântând, profesoara s-a ridicat de la pian, a dat cu pumnul în lemn şi-a zis: «Fac din tine o mezzosoprană de să trăsnească şcoala!»."

CV: Stabilită la Viena

Numele: Ruxandra Donose
Data şi locul naşterii: 2 septembrie 1964
Starea civilă: căsătorită, doi copil
Studiile şi cariera:
- Este absolventă a Conservatorului din Bucureşti, clasa profesoarei Georgeta Stoleriu
- Şi-a început cariera la Opera din Constanţa. Din 1991, a fost agajată a operei Basel din Elveţia şi apoi a Operei de Stat de la Viena (1992-1998)
- Este cunoscută pentru interpretările de pe scenele din toată lumea cu roluri precum Carmen, din opera omonimă, de Bizet, dar şi Donna Elvira din „Don Giovanni" sau Cherubino, din „Nunta lui Figaro", de Mozart
- Şi-a făcut debutul american în 1996, la Opera din San Francisco, în „Povestirile lui Hoffmann", de Offenbach
- A lucrat cu unii dintre cei mai mari dirijori ai lumii: Claudio Abbado, Pierre Boulez, Sir Colin Davis, Mariss Jansons şi  Zubin Mehta
Locuieşte în: Viena

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările