Întâlnire coregrafică „de gradul zero”

Inaugurarea unei stagiuni prin două gale extraordinare - de operă şi de balet - în care s-au regăsit invitaţi de clasă internaţională a constituit un demers extrem de inspirat şi binevenit, prin care Opera Naţională Bucureşti a dorit să ofere publicului şi un regal al „vârfurilor” aplaudate pe vestite scene ale lumii

Inaugurarea unei stagiuni prin două gale extraordinare - de operă şi de balet - în care s-au regăsit invitaţi de clasă internaţională, parte celebrităţi din galeria „celor mari”, alături de solişti şi ansamblul teatrului-gazdă, a constituit un demers extrem de inspirat şi binevenit, prin care Opera Naţională Bucureşti a dorit - şi a reuşit - să ofere publicului şi un regal al „vârfurilor” aplaudate pe vestite scene ale lumii, apărând astfel pentru prima oară şi la noi, dar şi să prezinte parte dintre interpreţii „casei”, ca o posibilă „carte de vizită” a potenţialului actual al ONB, dovadă elocventă a faptului că... există şi poate „acoperi” un repertoriu divers şi... firesc pe afişul oricărui teatru ce se respectă.

După ce ecourile Galei de operă s-au stins, lăsându-ne în memorie (în special) câteva repere ce meritau din plin elogiile şi ovaţiile melomanilor, a urmat Gala de balet, prin care publicul a fost realmente răsfăţat cu o salbă de nume de prim plan, afirmate ca atare nu doar în spectacolele curente ale trupelor - din elita mondială - unde îşi desfăşoară activitatea, ci şi ca oaspeţi mult aşteptaţi şi pe alte scene importante de... oriunde. Şi trebuie subliniat faptul că un merit cu totul deosebit în concretizarea acestei întâlniri de anvergură îi revine coregrafului Renato Zanella, noul coordonator al Departamentului de balet al ONB, a cărui experienţă în mari teatre europene îi asigură şi o „platformă” profesională incontestabilă şi o sferă de relaţii cu artiştii de pretutindeni, colaboratori de ieri şi de azi, dintre aceştia sosind la Bucureşti, special pentru gală, balerini de la Londra, Viena, Paris, Madrid, New York sau Milano.

Pentru cei care, în timp, au asistat şi la galele derulate la sala Palatului, în organizarea unor firme private, a fost şi un prilej de rememorare a întâlnirii cu artiştii de la Staatsballet Viena, din 10 decenbrie 2004 când, sub „bagheta” aceluiaşi Zanella, spectacolul-recital s-a deschis cu Temă şi variaţiuni pe muzică de Ceaikovski, în coregrafia lui Balanchine, secvenţă care, în gala de la ONB, a constituit punctul final al programului, în timp ce o producţie de Zanella - Alles Walzer - a încheiat evoluţia vienezilor, dar... în gala ONB a fost prima piesă, denumită acum Un ballo in maschera, pentru că are ca suport pagini din opera verdiană omonimă (nemenţionată însă ca atare nici atunci şi nici acum), probabil adaptate de J. Strauss, al cărui nume figurează şi de această dată ca... autor. Iată deci că reputatul coregraf - semnând regia şi conceptul artistic -  a păstrat, chiar dacă... inversate, cele două secvenţe care, asemeni unor coperţi, au încadrat o derulare mozaicată, foarte bine gândită, alternând momente din balete clasice cu partituri moderne, asigurând astfel diversitatea şi echilibrul în succesiunea de lucrări prezentate de-a lungul celor aproape trei ore de dans. De altfel, Gala de la ONB a prilejuit şi revenirea la Bucureşti, dar în debut la Opera noastră, a minunatului Alessio Carbone (de la Opera din Paris) care, între altele, a reluat Arepo pe muzică de Le Bars (notat acum ca... aranjor al unor pagini de Gounod, deşi sonorităţile înregistrate pe CD erau ultramoderne...), în coregrafia lui Bejart - oferit, în cadrul programului „Stars of the 21st Century”, în 20 februarie 2009, de asemenea la Palat -, realizând din nou o interpretare plastică şi expresivă. Sunt constante ale unui repertoriu cu impact la public, dar cărora li s-au adăugat numeroase altele, mult gustate de iubitorii genului.

Chroma

De această dată, „balul mascat” a fost preluat de către Adina Tudor, susţinând cu rigoare şi prima secţiune derulată fără suport muzical şi cele gândute de Zanella pe sonorităţi verdiene cu destulă parcimonie în setul de mişcări, cumva repetitive. A urmat o altă miniatură pe care a creat-o cu ani în urmă, chiar pe muzică de J. Strauss - Eljen Magyar -, abordată de alţi solişti ai ONB - Egoitz Segura, Miquel Duran, Cristian Gîdoi, Maxime Latapie, David Mannara, Rugiero Daniele, Marco Corcella, Federico Ginetti, Ionuţ Diniţă -, aducând vervă, accente de umor şi desene de grup bine relaţionate. Un cuplu de la Royal Ballet din Londra - Lauren Cuthbertson şi Federico Bonelli - a propus prima pagină decupată dintr-un balet clasic - Pas de deux din Lacul lebedelor de Ceaikovski (actul III, coregrafia Petipa), în care am admirat prezenţa lor scenică elegantă şi evoluţia tehnică impecabilă, încercând în zadar să găsesc ceva din personajul Odile - lebăda neagră, trăsăturile malefice şi temperamental-strălucitoare rămânând doar în propria mea imaginaţie; oaspeţii au revenit ulterior într-o partitură de cu totul altă factură - Chroma (pe muzică de Talbot şi The White Stripes, coregrafia McGregor) - convingând că pot aborda, cu aceeaşi dedicare, dansul contemporan, cu ale sale meandre şi „combinaţii” de figuri interesante şi la fel de precis caligrafiate. Mult aşteptata încărcătură şi forţă interioară a însoţit interpretarea excepţionalei Esther Jurado (de la Baletul Naţional al Spaniei), impresionantă deopotrivă în Zambra (ea însăşi coregrafă alături de Ricardo Cue, muzică M. Saluncar) - apariţie dură, desprinsă parcă din dramele lui Lorca, vindicativă şi pasională - şi apoi în Asturias (desigur pe muzică de Albeniz, orchestrată de De Burgos, coregrafia C. Vilam - foto dreapta sus) - mai pregnantă ca influenţă a folclorului şi a dansului iberic, rochia cu volane şi trenă somptuoasă, mişcările lascive dar puternice şi jocul spectaculos al castagnetelor amplificând efectul mişcării sale de o pregnanţă aparte. Şi tot de la acea companie l-am admirat pe Sergio Bernal într-o altă creaţie bazată pe specificul din Peninsulă - El sombrero de tres picos. Farruca (de fapt un fragment din... Tricornul de De Falla), un dans plin de viaţă şi charismă, tratat într-o „cheie” de veritabil toreador; în acelaşi „teritoriu” s-a înscris şi Follia de Caballeros (pe muzică de Anonim spaniol din veacul XVIII), balerinul concepând şi coregrafia împreună Joaquin De Luz, solist la New York City Ballet, cei doi „dialogând”, înfruntându-se şi completându-se inspirat. De la Scala din Milano au sosit doi balerini - Nicoleta Manni şi cuceritorul Timofei Andriascenko (am optat pentru scrierea fonetică, nu în complicata redare... occidentală) -, supli şi profesionişti în Pas de deux din Giselle de Adam (actul II) precum şi în Caravaggio (muzica Moretti după Monteverdi, coregrafia Bigonzetti), piesă interesantă, modernă dar cu o reliefare „încărcată” a cuplului ca identitate în sine.

Caravaggio

De o expresivitate şi elocvenţă deosebită a fost Davide Dato (de la Staatsoper Viena) în Labyrinth of Solitude (pe muzica Ceaconei de Vitali, coregrafia De Bana), perfect pliat pe suportul sonor, într-un solo marcat de dramatism, suferinţă profundă, disperare şi, poate, abandon sau resemnare; ulterior, în Pas de deux pe muzică de Donizetti (coregrafia Legris), i-am descoperit cu totul alte faţete interpretative, în compania balerinei Nataşa Maier (de asemenea de la Viena), cu pas lejer şi o anume dezinvoltură generată şi de muzica senină, agreabilă, desigur... romantică. Iar Alessio Carbone a reapărut, alături de colega sa de la Opera pariziană, atât în Together Alone (muzica Ph. Glass, coregrafia Millepied), în care cuplul se caută şi se contopeşte permanent, cu o căldură a sentimentului adevărat, contrazicând parcă acel „alone” din titlu, cât şi în Le Parc (muzica Mozart, coregrafia Preljocaj), ambele susţinute, „pe viu”, în pagini lente, cu tentă lirică şi nuanţe estompate, de către pianista Luminiţa Berariu, în cea de a doua secvenţă şi de orchestra ONB care, cu dirijorul italian Pietro Salvaggio la pupitru, a avut, de-a lungul galei, dificila „misiune” de a acompania în special partiturile din baletele clasice sau cele de Strauss, străduindu-se să le rezolve pe cât posibil cu acurateţe, parte cuprinse în repertoriul teatrului, parte învăţate special pentru acea seară. Din prima categorie a fost şi Lacul lebedelor - din care am aplaudat şi acel Pas de deux (suportând însă cu greu solo-ul de vioară, pe cât de consistent şi amplu, pe atât de nesigur şi fals sau cel al violoncelului care dădea impresia unor studii de şcolar) şi „Lebedele mici” (coregrafia Lavrov), cu Diana Gal, Remi Tomioka, Alice Minoiu, Kana Arai, bine sincronizate, dar vizibil preocupate de mişcarea mecanică, aspect remarcat şi în Bayadera de Mikus (actul II, coregrafia Babuşka după Petipa), intrarea balerinelor din ansamblul ONB fiind corectă dar departe de plutirea „umbrelor” din alte tărâmuri, Bianca Stoicheciu, Yvonne Slingerland, Rin Okuna dorind să asigure unitatea grupului; dintr-un alt celebru balet compus de acelaşi autor - Don Quijote -, Pas de deux (actul III, coregrafia din nou Petipa) a fost prezentat de Andra Ionete şi Robert Enache, solişti cu aplomb, siguranţă, atitudine şi tehnică excelent pusă la punct, valorificată şi în momentele de duo şi în variaţii; „serialul” Minkus-Petipa a continuat cu Pas de deux din Corsarul, prim-solista Cristina Dijmaru evoluând în compania newyorkezului Joaquin de Luz, relaţionându-se corect şi eficient, acompaniaţi de orchestră; dar balerina a apărut şi într-un duo din In the Middle, Somewhat Elevated, partener fiindu-i Bogdan Cănilă (muzica Willems şi Stuck - înregistrată pe CD, coregrafia Forsythe), alert şi „sportiv”, apreciat şi în premiera de la sfârşitul stagiunii trecute.

Davide Dato şi Nataşa Maier

Din nou pe muzică de Strauss, coregrafiul Zanella a imaginat şi un „duet” simpatic - Polka Pizzicato -, aducând din nou la rampă solişti ai ONB, Mihaela Soare şi Valentin Stoica etalându-şi datele tehnice şi siguranţa scenică într-o „scriitură” destul de... lejeră - şi Leichtes Blut, în care Bogdan Cănilă, Vlad Toader şi acelaşi Valentin Stoica au conferit un plus de savoare prin talentul şi expresivitatea ce-i caracterizează - şi Perpetuum mobile - dansând Sergiu Dan, Ryon Takaya, Cristian Preda, Alessandro Audisio, toţi de la ONB, asemeni soliştilor Ada Gonzalez şi Ovidiu-Matei Iancu, aceştia apărând într-o secţiune din Temă şi Variaţiuni (muzica de Ceaikovski, coregrafia Balanchine), de asemenea inclusă în premiera din vară - dansând sobru în Adagio, urmat de Finale (foto dreapta) în care s-a alăturat ansamblul, costumele frumoase, în tonuri de albastru, ca şi spaţiul ambiental, desenul aerat al mişcărilor ce trimit cu gândul la duetele şi scenele de bal din marile balete ceaikovskiene, fiind bine gândite ca încheiere a unei gale cu adevărat internaţionale, în care interpreţii noştri au avut momente numeroase în special în partea a doua, susţinuţi de orchestră, parte dansând şi alături de oaspeţi de vază, integrându-se astfel firesc în tabloul general al evenimentului. În aplauzele entuziaste ale unui public ce a umplut (aproape) sala Operei, izbucnind adesea în ovaţii de-a lungul serii, au revenit pe scenă şi artiştii invitaţi şi Renato Zanella, punctând astfel, printr-o reuşită de prestigiu (din multe puncte de vedere), prima sa colaborare cu ONB în noua sa postură, dirijorul Pietro Salvaggio primind, la rândul său, omagiul spectatorilor care i-au apreciat efortul de a lucra cu orchestra şi de a relaţiona demersul muzical cu cel coregrafic.

El sombrero de tres picos

Şi pentru ca aura de „gală extraordinară” să fie marcată festiv, din lateralele scenei au ţâşnit jerbe de steluţe aurii, confetti revărsându-se peste artişti şi public deopotrivă - o surpriză deosebit de plăcută, împlinind o gală de balet cum de multă vreme nu s-a mai văzut la ONB, cu artişi de renume sosiţi din mari teatre ale lumii, cu solişti şi cu ansamblul teatrului care au avut prilejul de a-şi (re)confirma calitatea în „confruntarea” cu invitaţii - o „provocare” şi un „pariu” câştigat, cu efort, emoţii şi tenacitate de către managerul Beatrice Racea şi coregraful-coordonator Renato Zanella, deschizând stagiunea Operei Naţionale „în forţă”, convingând că „se poate” şi că ONB are şi potenţial şi deschidere către lume, ceea ce a făcut ca, în acea seară, să răspundă invitaţiei nume importante de la Scala, de la Staatsoper, de la Covent Garden sau de la Madrid, Paris şi New Tork. Poate că aşteptam şi graţie şi sensibilitate şi conturare reală a personajelor (care, cu mici excepţii, au cam lipsit), poate că orchestra va suna, cu altă ocazie, mai bine, poate că luminile proiectate pe deschiderea de fundal, în culori bine alese, vor fi mai temperate ca intensitate (obositoare pentru spectatori, de această dată), iar în programul de sală - elegant, din nou bilingv, cuprinzând prezentarea interpreţilor, dar şi întregul colectiv al teatrului -, titlurile vor fi notate (şi) în limba română, menţionate acum în spanilă, germană, engleză, italiană sau maghiară, deşi, după cum subliniam şi cu alte ocazii, spectatorul de la noi nu trebuie să fie poliglot, dorind pur şi simplu să înţeleagă ce lucrare i se prezintă. Dar sunt aspecte ce se pot rezolva, cei ce s-au aflat în sală apreciind, pe lângă nesperata întâlnire cu asemenea artişti, şi faptul că alternanţa clasic-modern a fost excelentă, că spaţiul scenic a trecut de la negrul total la puternice „pete” de albastru, roşu sau galben, pe care uneori siluetele se profilau sau din care păreau că se desprind, în imagini foarte reuşite, că s-au bucurat şi de rafinamentul costumelor amalgamate şi adesea superbe - suficiente „ingrediente” pentru ca publicul să plece încântat, după trei ore de desfăşurări coregrafice cum, probabil, îşi dorea de ani şi ani de zile. Şi, se pare, este doar începutul...