Întâlniri de gradul trei
0
Datorăm recunoştinţă pe viaţă celor care ne oferă chiar şi numai o fărâmă din timpul lor preţios.
La sfârşitul unei emisiuni de televiziune în care îmi mărturisisem teribila emoţie încercată cu ocazia vizitei pe care i-am făcut-o lui Martin Heidegger în 1967, operatorul mi-a şoptit: „Vă înţeleg foarte bine emoţia". O clipă, remarca m-a derutat şi, când mi-am dat seama de sensul ei, era prea târziu ca să-i mulţumesc tânărului pentru gentileţe. În fond, voise să spună că întâlnirea cu mine îi produsese o emoţie asemănătoare.
Nu sunt paranoic şi-mi dau perfect de bine seama că o întâlnire cu mine nu poate juca în viaţa cuiva rolul pe care l-a jucat întâlnirea cu Heidegger în viaţa mea. Problema e alta şi anume importanţa pe care o pot avea pentru tineri (şi nu numai) întâlnirile cu mari personalităţi. Am citit destule autobiografii şi amintiri în care astfel de întâlniri norocoase sunt considerate memorabile.
Şi când citeşti ce scriu pe acest subiect, de exemplu, George Steiner sau Umberto Eco, nu poţi să nu vezi că formarea intelectuală câştigă întotdeauna de pe urma contactului cu o personalitate, fie şi când „beneficiarii" sunt, la rândul lor, personalităţi în devenire. Datorăm recunoştinţă pe viaţă celor care ne oferă chiar şi numai o fărâmă din timpul lor preţios. Şi ar trebui să regretăm faptul că nu am reuşit uneori să apreciem la justa ei valoare oferta cu pricina.
Problema respectului
Două lucruri trebuie relevate în acest context. Primul este că greutatea pe care întâlnirile despre care vorbesc o capătă în conştiinţa noastră diferă nu numai de la individ la individ, dar şi de la o generaţie la alta. Ca să fim cu adevărat marcaţi, trebuie să avem, dacă nu neapărat un cult, măcar respect faţă de înaintaşi. Moştenirea spirituală a acestora e în mare măsură simbolică, mai ales dacă ne referim la întâlniri întâmplătoare. Mesajul astfel transmis nu are de obicei consistenţa frecventării sistematice, pe calea lecturii, a gândirii unor mari personalităţi. Are, în schimb, o încărcătură emoţională incomparabilă.
Mentalitatea insulară
Procesul formării noastre intelectuale nu se reduce la cunoaştere. Latura emoţională este uneori deopotrivă de „eficientă". Lipsa respectului la care mă refeream ne privează de o experienţă excepţională, precum aceea presupusă de întâlnirile de gradul trei cu fiinţe extraterestre. Şi denotă, pe lângă aroganţă, şi, dacă îmi este îngăduit să spun, o imensă prostie. De care dau dovadă, vai, atât unii indivizi, cât şi unele generaţii.
A doua remarcă are în vedere, în ce-i priveşte pe intelectualii români, un anumit handicap istoric, creat de izolarea culturală din deceniile de comunism. Nu suntem o insulă, suntem o peninsulă legată de continent printr-o limbă de civilizaţie şi cultură, spune foarte frumos Amos Oz. Noi am fost multă vreme o insulă, iar mentalitatea insulară nu ne-a părăsit nici astăzi cu totul.
E destul să pui alături ştirile cotidiene de la CNN sau Euronews cu cele de la televiziunile noastre ca să vezi că trăim în lumi diferite. Întâlnirile memorabile din tinereţe povestite de Steiner şi Eco aduc în scenă personalităţi aşa zicând planetare, de care două generaţii de intelectuali români n-au avut parte, dată fiind limitarea contactelor noastre cu lumea, şi care, nici după 1989, când aceste contacte s-au reluat, nu sunt valorificate cum s-ar cuveni, din cauza inerţiei mentalităţilor.
A prefera şcoli străine, cum se petrec acum lucrurile cu tinerii români, poate fi, dincolo de ideea că sunt mai bune şi oferă perspective mai largi, ceea ce nu e totdeauna adevărat, mai cu seamă în condiţiile echivalării diplomelor, şi o dovadă de snobism.
Provincialism intelectual
A refuza să înveţi, să profiţi, fie şi pe calea întâlnirilor de gradul trei cu personalităţi excepţionale, e o dovadă insuportabilă de provincialism intelectual. S-au scurs patruzeci şi cinci de ani de la întâlnirea tânărului intelectual provincial care eram cu marele filosof european care era Heidegger şi continui să mi-o amintesc ca pe unul din cele mai revelatoare întâmplări din întreaga mea carieră.
N-a făcut din literatul din mine un filosof, nici nu mi-a schimbat destinul, dar mi-a oferit şansa de mă afla (dacă mai pot fi sigur că întâlnirea a existat în realitate şi nu doar în imaginaţia mea, mai ales acum, când nu mai este în viaţă niciunul dintre participanţi ca să mi-o confirme) în preajma unui filosof la care mă uitam copleşit de emoţie cum m-aş fi uitat la Kant sau la Schopenhauer, dacă ei, şi nu Heidegger, ar fi fost marţienii coborâţi de pe planeta roşie ca să mă întâmpine în pragul unei case obişnuite din Freiburg im Breisgau, Republica Federală a Germaniei, Europa de Vest. Planeta Pământ, anul de graţie 1967, luna octombrie, ziua 2.
"Ca să fim cu adevărat marcaţi, trebuie să avem, dacă nu neapărat un cult, măcar respect faţă de înaintaşi. Moştenirea spirituală a acestora e în mare măsură simbolică, mai ales dacă ne referim la întâlniri întâmplătoare.''
"A refuza să înveţi, să profiţi, fie şi pe calea întâlnirilor de gradul trei cu personalităţi excepţionale, e o dovadă insuportabilă de provincialism intelectual.''
Se încarcă comentariile...
