Întoarcerea la muzică: inimă mare, inimă plină

Ah, dacă mi-ar fi văzut cineva zâmbetul până la urechi, zâmbetul de sub mască, desigur, în Sala Mare a Ateneului Român, la unison cu zâmbetul şi mai mare al lui Kristjan Järvi, în timpul concertului susţinut de Filarmonica Mării Baltice la Festivalul Enescu; concertul cu care a început – pentru mine – ediţia 2021 a festivalului şi primul la care merg după mai bine de un an şi jumătate de pauză.

Şi dacă mi-ar fi văzut cineva zâmbetul în drum spre Ateneul Român, în autobuzul 226 – primul drum cu autobuzul tot după un an şi jumătate, în care entuziasmul de a merge spre muzică şi spre Enescu a suprimat până la dispariţie orice firişor de îngrijorare că-n autobuz masca se poartă cu nonşalanţă, mai puţin cu rigoare; se vede treaba că unii au călătorit mai mult decât mine cu mijloacele de transport în comun în anul acesta pandemic şi că desele călătorii, zilnice poate, au atras după sine o formă de relaxare, de imunizare mentală la pericol.

Şi tot pentru unul ca mine – ca mine şi ca alţii – nu se poate închipui debut mai potrivit, mai optimist, mai colorat de Festival decât lucrarea cu care Filarmonica Mării Baltice şi-a început seria de două concerte la Ateneul Român: bucata intitulată Aurora, compoziţia lui Kristjan Järvi, directorul muzical şi dirijorul fondator al acestei orchestre tinere (înfiinţate în 2008), care reuneşte muzicieni unul şi una din Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Letonia, Lituania, Norvegia, Polonia, Rusia şi Suedia.

Muzicieni despre care se spune că duc experienţa concertului cu orchestră în altă dimensiune, că fiecare reprezentaţie e un voiaj al descoperirilor muzicale, întregul program fiind interpretat din memorie.

Un spectacol de sunet, lumină, culoare, o orchestră pe care o descrie cel mai potrivit chiar Kristjan Järvi: „o creatură vie, cu energie nelimitată şi entuziasm pentru tot ceea ce este nou – o aventură în sine”.

În căutarea bucuriilor pierdute

Ah, cât de multă dreptate are dirijorul acesta a cărui energie molipseşte şi orchestra, şi publicul: instrumentiştii intră pe scena Ateneului Român în valuri, în valuri de instrumente, în valuri de culoare: roşu, portocaliu, roz bonbon, vişină putredă (da, da, şi băieţii). „Ce cromatică superbă!”, exclamă doamna din stânga mea. O aprob cu ochi strălucitori: înşiruirea asta de culoare, de culori, se-aşază în chip atât de potrivit, de ingenios, sub cupola roşiatică a Sălii mari a Ateneului Român, cupola ca o pălărie, o umbrelă a orchestrei de pe scenă.

Şi muzica însăşi vine în valuri colorate – cromatica orchestrei are, desigur, legătură cu această piesă înălţătoare, Aurora, compusă de Järvi pentru albumul său „Nordic Escapes”, lansat chiar în cursul anului trecut, când era nevoie, mai mult decât oricând, de optimism, de speranţă, de culoare.

Un umăr care se mişcă în ton cu muzica, zâmbete peste zâmbete (muzicienii, dirijorul nu poartă măşti, iar noi avem acces nedisimulat la entuziasmul lor), o mare cu valuri calde, înalte, care vin spre spre noi ca pentru a completa o bucurie pierdută.

Căci pandemia a atras după sine multe lucruri – şi, între ele, se poate să fi retezat bucuriile mari, exuberanţa, capacitatea de-a ne entuziasma din toţi rărunchii, până la piele de găină. Pentru aceia dintre noi speriaţi, nesiguri, bântuiţi de incertitudini în anul care a trecut, în anul care va să vină, bucata aceasta muzicală, Aurora, a fost o mi-nu-nă-ţi-e, un semn că ne putem întoarce la fiinţele bucuroase care am fost.

Aripi de lebădă





O zi mai târziu, în faţa unui ecran de laptop, ascultând cel de-al doilea concert al Filarmonicii Mării Baltice în cadrul Festivalului Enescu – da, da, concertele se pot urmări pas cu pas, notă cu notă, pe site-ul Festivalului, nu le rataţi! – recunosc că m-am molipsit de entuziasmul şi de energia orchestrei: ascult Lacul Lebedelor de Ceaikovski, în aranjamentul inovator, de simfonie dramatică, al lui Kristjan Järvi, fără pauze, tot din memorie, şi mă declar cucerită.

Muzicienii aproape că dansează în timp ce cântă, au aripi de lebădă cusute pe gulere, pe mânecile cămăşilor albe, sunt şi lebede negre, serioase, în ansamblu – vezi violoncelistele, flautista e o revelaţie!, ba nu, violonista!, ba nu, altă violonistă! – pe scurt, sunt uimită, bucuroasă până peste poate. Da, darul acesta de-a te bucura din toată inima se poate recăpăta, nu e pierdut!

În prima seară, Filarmonica Mării Baltice a avut-o alături pe minunata pianistă Maria João Pires – nu portugheză, ci a lumii – care a interpretat jucăuş şi cu delicateţe Concertul nr. 9 în mi bemol major pentru pian şi orchestră de Mozart; în a doua seară, muzicienilor nordici le-a fost alături violonista nu mai puţin impresionantă Viktoria Mullova, pentru Passacaglia (pentru vibrafon şi instrumente cu coarde) de Arvo Pärt.



Să cauţi semnele timpului în lucrările lui Enescu

Şi sigur că spectatorii prezenţi în prima seară în Sala Mare a Ateneului Român au urmărit cu interes şi curiozitate travaliul orchestrei în descifrarea Simfoniei enesciene nr. 2, atât de plină de suflul şi de spiritul lui George Enescu. De data aceasta a fost nevoie de partituri, nu s-a cântat din memorie – iar Järvi însuşi a vorbit despre această aventură a descoperirii la finalul lucrării. N-a fost simplu, a lăsat să se înţeleagă dirijorul pe ton de glumă: „Noi suntem nordici, avem temperament – dar nu atâta cât Enescu”.

O simfonie compusă între anii 1912-1914, interval în care are loc, ne amintim, şi Al Doilea Război Balcanic. Începută la Cracalia, încheiată la Bucureşti şi dedicată lui Edouard Colonne, e o lucrare care pare sumbră chiar şi în părţile ei mai luminoase. Şi una în care e fascinant să cauţi semnele timpului, la mai bine de un secol distanţă.

Şi tot la un secol şi mai bine distanţă, suntem norocoşi să ascultăm Simfonia nr. 2 de George Enescu în chiar locul premierei sale: lucrarea a fost interpretată în primă audiţie absolută la 15 (28) martie 1915 în sala Ateneului Român, cu Enescu însuşi la pupitrul dirijoral al Orchestrei Ministerului Instrucţiunii Publice.

Un epilog pe măsură: Filarmonica Mării Baltice şi-a încheiat programul, în fiecare seară, cu un „cântec de laudă”, Song of Praise, de-al lui Jan Sibelius, din Suita Swanwhite.

Ce final nimerit, mulţumim şi noi – şi ce început emoţionant de Festival.



Fotografii de Alex Damian, Andrada Pavel/George Enescu Festival