Între „Boema” şi „La bohème”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nicole Car (Foto © Catherine Ashmore)
Nicole Car (Foto © Catherine Ashmore)

Duminică, 8 octombrie 2017, la Happy Cinema; Royal Opera House, HD relay; Giacomo Puccini: La bohème/ Regia: Richard Jones; Decoruri: Stewart Laing; Lumini: Mimi Jordan Sherin/ Nicole Car (Mimì), Michael Fabiano (Rodolfo), Mariusz Kwiecień (Marcello), Gyula Nagy (Schaunard), Luca Tittoto (Colline), Joyce El-Khoury (Musetta)/ Royal Opera House Orchestra and Chorus (maestru de cor: Vasko Vassilev)/ Dirijor: Antonio Pappano.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Boema de la ONB şi La bohème de la ROH, transmisă în HD la cinema, alegerea a fost uşoară, nu din snobism, ci pentru că văzusem distribuţia principală cu excelentul Florin Guzgă dar cu problematica Bianca Mărgean (vezi articolul: Un tramvai numit Boema).

Însă motivul cel mai important pentru care transmisiunea de la Covent Garden merita văzută era un moment ce poate fi considerat istoric. După război, au fost doar două producţii aici: prima, un revival al unei montări interbelice adusă la viaţă de Peter Brook, în 1948, şi care a rezistat până în 1974, când John Copley a realizat una dintre cele mai frumoase puneri în scenă ale operei lui Puccini. Timp de 43 de ani, aceasta a fost vehicolul unor întregi generaţii de cântăreţi: nu doar cei trei tenori au fost Rodolfo, dar melomanii români preţuiesc succesele în rolul lui Mimì ale unor soprane naţionale cu cariere importante: Ileana Cotrubaş (imortalizată pe un DVD excelent), Eugenia Moldoveanu (alături de José Carreras), Angela Gheorghiu (unul dintre rolurile semnătură ale ei) sau Anita Hartig.

Noua producţie, în regia lui Richard Jones, avea de înfruntat  o istorie monumentală, dar miza pariului era dublată de decizia de a continua tradiţia unei montări clasice, cu acţiunea plasată în aceeaşi belle époque pariziană. Jones pare să aibă o preferinţă pentru simetria decorurilor, am observat asta încă de la Boris Godunov, anul trecut. În La bohème, mansarda celor patru studenţi din primul şi din ultimul act a devenit un simplu pod al unei case. Sărăcia nu trebuie să fie neapărat şi mizerabilă, astfel încât bârnele acestui pod păreau cele ale unei construcţii noi, iar spaţiul inconfortabil era mobilat spartan, sau, mai precis, nu era mobilat deloc, în timp ce actul al treilea lăsa scena aproape goală, pentru a sublinia frigul periferiei Parisului. Actul doi a fost cel mai spectaculos, în locul obişnuitelor tarabe de vechituri din alte producţii apărând trei galerii cu boutique-uri scumpe, amintind de galeriile Vittorio Emmanuele din Milano, sau, dacă vreţi, până la un punct, de pasajul Macca-Vilacrosse de pe Calea Victoriei, din Bucureşti (mai puţin magazinele, desigur), pentru ca, într-un al doilea tablou al aceluiaşi act, să intrăm în interiorul unui restaurant de lux, destul de diferit de ceea ce ne imaginăm că ar fi fost Café Momus.

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite