Şase personaje în căutarea lui Rahmaninov
0
9 septembrie a fost un maraton muzical, mi-l amintesc, început la Sala Radio, cu vioara emoţionantă, străvezie, a lui Dmitry Sitkovetsky, şi sfârşit cu un Bruckner – Simfonia a IV-a „Romantica” – plin de viaţă, de corp, în interpretarea minunatei Münchner Philharmoniker, sub bagheta (cu totul minimalistă) a lui Valery Gergiev.
Între ele, un Şostakovici în tălpile goale, ce bucurie!, şi un Rahmaninov ascultat în faţa Sălii Palatului – şase capete în jurul unui telefon mobil deschis pe Radio România Muzical.
Sunt doar câteva zeci de spectatori în jurul prânzului în Sala Radio – „Muzica secolului XXI” e o secţiune nouă a festivalului, introdusă anul acesta de directorul artistic Vladimir Jurowski – dar ce pierdere pentru cei care vor fi avut bilete/invitaţii, şi vor fi absentat; şi ce pierdere pentru cei care vor fi absentat fără să ştie că a doua sâmbătă din Festival ascunde o minunăţie de program.
Pentru împătimiţi, cunoscători în ale muzicii, numele violonistului şi dirijorului născut la Baku, în 1954, Dmitry Sitkovetsky, reprezenta el însuşi o garanţie – eu, recunosc, am ajuns la Sala Radio împinsă de-o curiozitate deopotrivă personală şi profesională: cum va fi evoluat, în anul care-a trecut, foarte tânărul violoncelist Zlatomir Fung, câştigător al Concursului Enescu, la secţiunea sa, în toamna lui 2016. Avea puţin peste 17 ani Zlatomir când a primit trofeul, la capătul unei seri entuziasmante la Ateneu – cântând, pentru prima dată într-o finală a Concursului, Simfonia Concertantă op. 8 de George Enescu – şi-acum revine la Bucureşti, în Festival, în tradiţionalele recitaluri ale laureaţilor. Şi cântă, alături de Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, ceva ce n-am mai ascultat: Parabola concertantă pentru violoncel, orchestră de coarde şi timpani de Rodion Şcedrin.
Dar, până acolo, e interpretarea cu totul impresionantă a lui Dmitry Sitkovetsky – sunetul fin, subţire al viorii sale, într-o tăcere aproape mistică, de templu, de biserică: violonistul cântă „Fratres” (în latină, Fraţii), compoziţia estonianului Arvo Pärt, iar tânăra de lângă mine abia-şi reţine lacrimile.
Şi mai e şi intensitatea – cu înălţimi, străfulgerări bucuroase, cu zbor frânt şi căderi – din vocea sopranei Adela Zaharia, care intră cu totul sub mantia pe care-o presupune scena nebuniei din opera „A Harlot’s Progress” (Cariera unei prostituate), compusă de Iain Bell. Tânărul compozitor născut la Londra, în 1980, e, de altfel, în sală – da, chiar în Sala Radio, spre uimirea celor care vor fi stat pe lângă el – şi aproape că zboară pe scenă, ca s-o îmbrăţişeze pe Adela Zaharia la final.
O imagine a triumfului: compozitorul, pe piedestalul dedicat dirijorului, ridicând în aer braţul Adelei şi pe-al lui Dmitry Sitkovetsky. Şi cu-adevărat o interpretare de gală, un tumult de emoţii pentru privilegiaţii de la Sala Radio, care-au ales programul de prânz al Festivalului Enescu în detrimentul unei mese copioase şi-a relaxării de după.
Şi e, imediat după pauză, şi Zlatomir Fung, care interpretează serios, interiorizat, Parabola concertantă a lui Şcedrin; o lucrare scurtă, de 16 minute, dar una intensă şi acaparatoare, despre care tânărul violoncelist va fi declarat într-un interviu la Radio România Cultural, redat ulterior şi în ziarul Festivalului: „Din anumite puncte de vedere, este ca un concert dublu pentru violoncel solo şi timpan, care are un rol foarte important. Scriitura alternează, în esenţă, între aceste figuri lirice, melancolice, ale violoncelului şi celelalte figuri mai dure, accentuate, intense, aproape ca nişte bătăi”.
Undeva în primele rânduri, ca o umbră aproape – cum a fost şi în timpul Concursului, anul trecut – e tatăl solistului, Francis Fung. Mă voi întâlni cu amândoi câteva ceasuri mai târziu, la Sala Palatului, în pauza dintre părţile spectacolului susţinut de Münchner Philharmoniker – şi voi afla, pe repede-înainte, că Zlatomir a fost admis la Juilliard, unde va studia începând din toamna aceasta, că, având alte angajamente, „am făcut noi, părinţii, turul de orientare în locul lui”, că „în două săptămâni se întoarce în Europa, la Kronberg Academy – a câştigat acolo un premiu anul trecut”, că şi-ar dori să-i întâlnească la Bucureşti pe violonceliştii Andrei Ioniţă şi Gautier Capuçon.
Cât turuie tatăl, cu bucurie şi entuziasm, Zlatomir zâmbeşte larg. Şi râde de-a dreptul când adaug: „Tatăl tău e cel mai bun agent de PR pe care l-ai fi putut avea”. Se râde copios în biroul de presă, locul întâlnirii noastre, şi gata, ne întoarcem în sală (unii, ca mine, intră de-abia acum, veţi vedea...) Şi, spre deosebire de toamna trecută, vizita celor doi nu mai cuprinde şi o acoladă la bunica, în Bulgaria – după un al doilea recital, la Sibiu, tot în cadrul Festivalului, tatăl şi fiul se vor întoarce acasă, în Statele Unite.
O mare şi frumoasă surpriză: Şostakovici în tălpile goale
Se poate ca lucrarea asta anume – Concertul nr. 1 pentru pian, trompetă şi orchestră de coarde în do minor, de Dmitri Şostakovici – să fi fost una dintre revelaţiile personale ale Festivalului. Pentru surpriza pe care a presupus-o dialogul pian-trompetă – un foarte serios Mihai Ritivoiu la pian, o nonşalantă Tine Thing Helseth la trompetă –, pentru prospeţimea ansamblului care-a însoţit-o, Orchestre de Chambre de Lausanne, pentru aerul bucuros pe care l-a respirat, cu generozitate, această după-amiază muzicală la Ateneu.
Trompetista norvegiană atrage de îndată privirile – şi nu numai pentru că un concert privilegiind trompeta e mai rar în festival, în orice festival, ci pentru că vrea să simtă, pare-se, scena sub tălpi – aşa că intră în Sala Mare a Ateneului Român în picioarele goale. Iar scena va fi văzut destui pantofi de lac în istoria ei, ba chiar şi încălţările strălucitoare la propriu, cu cristale Swarowski, ale euforicului organist american Cameron Carpenter, cu nişte ani în urmă. Dar tălpi goale – un semn de simplitate, de deschidere totală în faţa publicului, liber să discute alegerea –, mai puţin. În tot cazul, e o prezenţă relaxată Tine Thing Helseth – iar broderia verde din partea de sus a rochiei, trimiţând poate la bogata ornamentaţie vikingă, se întinde, se destinde, în ritmul suflului cerut de partitură.
De cealaltă parte a scenei, la pian, e Mihai Ritivoiu, laureat al Concursului Enescu în anul 2011 şi care studiază actualmente la Şcoala Guildhall de la Londra. Aşteptase cu bucurie ziua concertului – o fotografie a partiturii, pe pagina de facebook, va spune mai mult decât o mie decât cuvinte – iar entuziasmul participării la Festival va fi uşor de detectat în dansul degetelor pe clape, în cele 20 şi ceva de minute ale lucrării. „Nu e un concert foarte cunoscut aceasta – a fost o idee bună să-l programeze. E un concert şoc, aşa”, zice zâmbind Mihai, la finalul întâlnirii muzicale de la Ateneu. Iar eu îmi asum rapid lipsurile: „Nu l-am ascultat niciodată, recunosc – n-a patinat nimeni pe el...”. Un fel de glumă între iniţiaţi: ultimul nostru schimb de replici a avut loc în timpul Campionatelor Mondiale de Patinaj Artistic de la Helsinki – Mihai îşi însoţea acolo sora, fan de patinaj.
Dar recitalul de la Ateneu cuprinde şi-o altă lucrare inedită: „Battalia à 10” de Heinrich von Biber, cu un număr restrâns de membri ai Orchestrei de Cameră din Lausanne pe scenă – iar divertismentul presupune şi zgomotul compact, de bătălie, al tălpilor care se ating rapid şi pocnesc –, dar şi ampla Simfonie a III-a „Eroica” de Beethoven, o alegere curajoasă, pe deplin gustată de sală.
Şi vezi şi violonista care aduce cu Mireille Mathieu, cu o floare cu petalii roşii tatuată pe umărul drept – temperamentală, îi vei citi pe buze „Merde!” când va da, din greşeală, două foi de partitură o dată –, dar şi fata de la violoncel, care zâmbeşte permanent în timp ce cântă; şi, peste tot şi toate, bucuria tânărului dirijor Joshua Weilerstein, care anticipează mişcările orchestrei şi care, din când în când, dublează bagheta – arătătorul mâinii stângi înţeapă şi el aerul.
Rahmaninov, pe trepte
Piesa de rezistenţă a zilei însă de-abia acum urmează: la Sala Palatului va urca pe scenă, începând cu 19:30, faimoasa Orchestră a Filarmonicii din München – unii o denumesc cu multă afecţiune „orchestra lui Celibidache” – cu nu mai puţin faimosul Valery Gergiev la pupitru. Primul punct în program mai cu seamă e din cale-afară de aşteptat: pianistul-fenomen de 26 de ani, Daniil Trifonov, va cânta Rahmaninov – Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în do minor.
...iar la intrarea jurnaliştilor, cu 20 de minute înainte de debutul acestei seri de gală, e haos. Se înghesuie aici, cap lângă cap, deopotrivă reprezentanţi media, elevi şi studenţi la şcoli de muzică, profesori, membri de orchestre – şi, în general, oricine-ar vrea să intre în sală, să vadă, să asculte minunea, minunile. Scriu încă o dată, să rămână: haos.
Şi când, într-un final, uşa se deschide – pe la 19:29 (!) – se strecoară înăuntru, nu fără eforturi uriaşe, doar câţiva. Un domn în vârstă trage, forţează, vrea şi el să intre – aşa că, pac!, „Sesam, închide-te!”, agenţii de pază, într-un exces de zel, închid uşa din nou. Şi-aşa rămâne – în ciuda celor care vântură, zadarnic, acreditările de presă pe deasupra capetelor.
Frustrări din toate părţile – şi, în curând, un val de resemnare îi cuprinde pe ghinionişti. Aşteptăm toţi pauza pe treptele Sălii Palatului şi ne plângem de milă: Chiar pe Trifonov să-l ratezi? Şi de ce?!
Să tot treacă nişte minute bune... până când ajunge la noi, ca o adiere, un sunet de pian. E chiar Rahmaninov, concertul pe care-l cântă Trifonov înăuntru – un jurnalist îl ascultă pe telefon la Radio România Muzical. Ne strângem ciorchine în jurul lui – trei jurnaliste şi o profesoară de vioară. Ni se adaugă în scurtă vreme şi al şasea ascultător, o doamnă de la BBC, care-a ratat, şi ea, intrarea.
Şase capete, unul lângă altul, îşi plâng amarul absenţei la concert, din cauze neelucidate până azi – şi-l ascultă pe Trifonov cântând Rahmaninov, alături de orchestra müncheneză condusă de Valery Gergiev, la Radio România Muzical, care transmite din sală. Trăiască transmisiunea live!
Între timp, în sală...
Posesorul telefonului e fan Trifonov. Şi-a dorit teribil să-l asculte – zice că e cel mai mare pianist al vremurilor noastre, că nu e nimeni ca el. Îl consolez: cred că se-aude mai bine la radio decât înăuntru. Haz de necaz, ce altceva? Doamna de la BBC ne spune că dacă vrem totuşi să-l ascultăm pe pianist, să venim la Londra; şi că nici Royal Albert Hall nu are o acustică extraordinară, dar că se inserează tot soiul de artificii care o îmbunătăţesc; că Angela Gheorghiu nu vine în Festival tocmai din cauza Sălii Palatului („Aşa mi-a spus cu nişte ani în urmă”); că Anne-Sophie Mutter a ratat intrarea în concertul de Dvořák, primele măsuri, dar că şi-a revenit magistral.
...până când nimeni nu mai spune nimic.
Şi-adie vântul, se apropie ploaia – iar pianul, orchestra sună extraordinar.
La pauză intrăm şi noi – pentru un minunat, corpolent Bruckner: Simfonia a IV-a „Romantica”. Iar sunetul orchestrei acesteia, extraordinar sudate, îţi umple urechile. Şi, ca şi muzica, şi aplauzele au corp. Şi o viaţă a lor. Şi sunt precedate, la o fracţiune de secundă, de vocea unui tânăr în cămaşă albă, care strigă tare, răspicat, să se audă: „Vielen Dank!”
Domnii de lângă mine nu prea înţeleg: „Ce-a zis??” E cât se poate de uşor de înţeles însă mesajul publicului: valurile de aplauze spun „Mulţumesc!” în toate limbile pământului.
Fotografii de: Cătălina Filip, Andrei Gîndac, Alex Damian/Festivalul George Enescu
Citiţi şi:
„Oedipe”: haine noi, praf de stele, debut triumfal de festival
Joshua Bell la Ateneul Român: ce culoare are sunetul
Se încarcă comentariile...
