A fost sau nu a fost?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Comunismul a venit în România o dată cu tancurile Armatei Roşii, în august 1944, şi şi-a încheiat existenţa în zilele de decembrie ale anului 1989, în uruitul tancurilor care înconjurau fostul Palat Regal, unde, în afara Consiliului de Stat funcţiona şi Muzeul Naţional de Artă al Republicii Socialiste România.

Urmele gloanţelor trasoare pe pereţii muzeului, rămase din zilele ce au urmat plecării lui Ceauşescu în elicopter de pe clădirea învecinată a CC-ului, au dispărut în urma restaurării generale, dar mulţi dintre cei care îşi aduc aminte anii ’90 ştiu că acest palat a ajuns aproape o ruină ca urmare a luptelor de la sfârşitul  anului 1989. Aleas de destin să devină un simbol al puterii comuniste care trebuia învins într-un teatru de operaţiuni spectacular, imaginile primei revoluţii televizate au avut ca fundal acest palat arzînd în noaptea de 22-23 decembrie 1989, acompaniat de focul care mistuia manuscrisele rare al Bibliotecii Centrale Universitare de peste drum.

La peste un sfert de secol de la acest episod tragic din istoria noastră recentă, Muzeul Naţional de Artă al României redevine pentru o vreme, începând neîntîmplător tot cu luna decembrie, un loc unde comunismul este evocat prin lucrări de artă plastică, cam aceleaşi care, începînd cu anii ’50, au fost etalate periodic pe simezele sale.

Pentru mare parte din generaţia mea acest lucru poate fi cu siguranţă frisonant. Nu numai pentru ea, dar şi pentru cei mai mulţi dintre cei care au trăit acea perioadă, impactul comunismului a fost atât de devastator încît pare ceva încheiat de foarte curând. Ca într-o psihoză, nu numai amintirile penuriei generalizate dar şi propaganda agresivă pe un fond al lipsei de speranţă revin ca o ameninţare la timpul prezent.

Pentru noile generaţii însă comunismul poate fi doar o poveste din filmele lui Radu Muntean sau Cristian Mungiu. Ceva la modul dubitativ, gen „a fost sau nu a fost?’’ ca în filmul omonim al lui Corneliu Porumboiu. Paradoxal, în exprimările lor se poate detecta o nostalgie după ceva cunoscut doar din poveştile părinţilor, în amintirile cărora comunismul rămâne, de fapt, tinereţea lor ratată, dar frumoasă, pentru că era nimic altceva decît tinereţea lor.

Şi expoziţia noastră avansează un statement tot la modul dubitativ: artă pentru popor? O întrebare care demască, de fapt, singura legitimare a regimului comunist: pretinsa acţiune în numele poporului şi pentru acesta.

Parte dintr-o cercetare care se va extinde la toată epoca comunistă, acestă expoziţie supune discuţiei şi evaluării o perioadă care se suprapune cu anii cei mai duri ai regimului: anii arestărilor şi deportărilor în masă, anii exproprierilor şi naţionalizărilor, anii instaurării cenzurii şi oprimării oricăror forme de manifestare a libertăţii de expresie, pe scurt, de instalare a unui regim opresiv, de ocupaţie, legitimat de trupele sovietice staţionate în România. În contrast cu această situaţie, artele erau înrolate să ofere o imagine de tip opus, în care poporul era angajat voios şi cu încredere în construcţia noului regim.

Ca şi în epoca respectivă, lucrările expuse acum pot părea oglinda unei situaţii din teren, în lipsa vocilor care să arate contextul real în care acestea au fost create. Este parte din conceptul acestei expoziţii includerea în circuitul de vizitare a unui spaţiu în care să aibă loc conferinţe şi dezbateri cu subiecte care privesc perioada comunistă. Doar în acest context lectura lucrărilor prezentate va fi cea corectă: una pe dos decât cea declarată, o artă falsă, pentru popor, într-un regim contra poporului. Este ceea ce generaţiile noi trebuie să cunoască şi cele care au trăit comunismul să nu uite.

Text pentru catalogul expoziţiei Artă pentru popor?, Muzeul Naţional de Artă al României, 8 decembrie 2016 - 2 aprilie 2017.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite