A murit Marin Moraru. Actorul avea 79 de ani şi fusese internat la Spitalul Elias din 10 august VIDEO
0
Actorul Marin Moraru a murit duminică, 21 august, la Spitalul Elias din Capitală, unde era internat din data de 10 august.
În luna ianuarie a acestui an, Marin Moraru declara într-un interviu acordat unei publicaţii, la împlinirea a 79 de ani, că nu îşi doreşte nimic, ”nici măcar sănătate”
”Dacă este, este, dacă nu, asta e! M-au felicitat colegii de breaslă, dar nu-mi serbez ziua cu nimeni”, a declarat atunci artistul.
Marin Moraru s-a născut la data de 31 ianuarie 1937 în oraşul Bucureşti. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale” în anul 1961, la clasa profesor Dina Cocea, având ca examen de diplomă rolul Agamiţă Dandanache din piesa O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale.
După absolvirea facultăţii, a activat ca actor pe scenele de la Teatrul Tineretului (1961-1964), apoi la Teatrul de Comedie (1965-1968), la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” (1968-1971) şi laTeatrul Naţional „Ion Luca Caragiale” (1971-1974).
După o perioadă în care a predat în calitate de conferenţiar universitar la I.A.T.C. Bucureşti (1974-1980), s-a reîntors în anul 1980 la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”, unde este actor şi în prezent. Din anul 2002 este societar de onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti.
În luna iunie 2015, actorul Marin Moraru, prezent la TIFF Cluj-Napoca, a acordat pentru „Adevărul“ ultimul său interviu, lui Florin Ghioca, în care explica de ce s-a izolat: „Filmul românesc e plin de beep-uri. De-aia nu mai joc“. Redăm mai jos integral acest interviu-document:
Actorul Marin Moraru critică dur scenariile noi ale filmelor, în care se rostesc înjurături şi a explicat de ce refuză să joace în producţiile tinerilor regizori: „Cum pot eu să deschid gura să zic <<’te-n nară>>? Cum pot eu să spun aşa ceva?“
Discret, chiar retras din viaţa publică, Marin Moraru (79 de ani), unul dintre cei mai îndrăgiţi actori români, cu o carieră în film şi teatru ce se întinde pe şase decenii, a fost distins cu Premiul de Excelenţă la cea de-a 14-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (29 mai – 7 iunie). Trofeul i-a fost decernat sâmbătă la gala de închidere de la Teatrul Naţional din Cluj.
Într-un interviu exclusiv pentru „Adevărul“, actorul i-a criticat virulent pe tinerii actori neserioşi: „Ce scenariu să joc, cu cine? Cu cei care nu stau la repetiţii că au televiziuni şi alte şuşe? De ce să fac eu lucrul ăsta? Am un singur ficat“. „Societatea este îngrozitoare, e oribilă, mă deprimă. Ar trebui să se întâmple o explozie a mămăligii ca să se rezolve ceva. Nu e admisibil ca un popor să trăiască aşa. Deocamdată nu văd posibilă o schimbare“, a subliniat el.
„Adevărul“: Aţi venit la Cluj, la TIFF, pentru un premiu de excelenţă, dar şi cu celebrul film „Operaţiunea Monstrul”. Cum a fost experienţa la filmări?
Marin Moraru: Au fost obositoare, pentru că nu e plăcut să munceşti de la 4 dimineaţa până seara la 8, pe barcă, pe apă, în soare, trăgând duble, trăgând la rame. Faptul că eram cu Cotescu şi cu Caragiu îmi dădea o plăcere deosebită, să trec peste greutăţile astea, pentru că erau prietenii mei. A fost plăcut în Deltă, o lună, zi de zi. Am mâncat zilnic peşte şi iar peşte...
Aţi avut vreodată o bicicletă galbenă, ca în celebrul dumneavoastră monolog din „Operaţiunea Monstrul“?
Nu am avut una galbenă, ci una cu aripi nichelate. Era o bicicletă nemţească, a costat 800 de lei. Să ai o asemenea bicicletă într-un cartier cum este Giuleştiul... unde toţi aveau trotinete cu rulmenţi de păcănea asfaltul cu ele. Taică-miu i-a nichelat aripile. Eram foarte mândru de ea. Dar până la urmă am ciocnit-o de un copac şi i s-a îndoit cadrul.
Nu v-am mai văzut jucând în teatru. De ce?
Pentru că nu mai vreau. N-am cu cine, n-am de ce şi n-am ce. Ce scenariu să joc, cu cine? Cu cei care nu stau la repetiţii că au televiziuni şi alte şuşe? De ce să fac eu lucrul ăsta? Am un singur ficat. Aţi văzut cum se întâmplă acum o repetiţie cu zece actori în distribuţie? Numai regizorul, sufleurul şi doar un actor sunt în scenă, iar sulfeurul dă replica celorlalţi care lipsesc... Păi în secunda aia îi omor pe toţi! Decât să ajung la puşcărie mai bine nu mă duc!
Şi în film de ce nu mai jucaţi?
Ce să fac? Cu beep-uri d-astea de nu te mai saturi de ele. „’te-n gură, ‘te-n nară, ‘te-n suflet” şi alte lumânări... Asta este oribil, aşa ceva nu se poate! Ei cred că sunt „reali”, că sunt normali, că asta-i realitatea. Cum pot eu să mp duc să fac aşa ceva? Cum pot eu să deschid gura să zic „’te-n nară”? Spune-mi şi mie. Toate filmele româneşti fără asta nu există. D-asta nu mă duc la film. Nu se poate aşa ceva....
La teatru de ce nu vă mai duceţi?
Pentru că văd urâţenii, trebuie să le spun ce am văzut şi nu pot să-i mint. De obicei le spun că am alte chestii de făcut.
Aveţi vreun actor sau vreun regizor din tânăra generaţie pe care să-l fi remarcat?
Nu, n-am. Nimic.
Dar nu mai vreţi deloc în teatru? Ultima dată v-am văzut în „Take, Ianke şi Cadâr...“
Păi cu cine să mai joc? Nu mai am cu cine...
Cu domnul Beligan, de exemplu...
Beligan nu mai poate să joace, Dinică a murit... şi eu mă simt cam rău.
Premiul de excelenţă pe care îl primiţi la TIFF înseamnă ceva pentru dumneavoastră?
Înseamnă pentru ei. Şi dacă înseamnă pentru ei, înseamnă şi pentru mine. Normal că mă bucură un premiu. Înseamnă că eşti scos din rând şi arătat cu degetul.
Aţi observat că filmele româneşti primesc tot mai multe premii în festivaluri.
Da, datorită politicii se dau premii. Şi indienii primesc. Şi coreenii. Şi noi dăm premii, care nu sunt de valoare, dar din punct de vedere politic fac bine.
Faceţi politică? Votaţi?
Nu, observ. Şi nu votez, sunt observator. Societatea este îngrozitoare, e oribilă, mă deprimă. Ar trebui să se întâmple o explozie a mămăligii ca să se rezolve ceva. Nu e admisibil ca un popor să trăiască aşa. Deocamdată nu văd posibilă o schimbare.
De ce anume vă este dor?
De tinereţe, de copilărie, când nu ştiam nimic şi totul era pozitiv.
Vreţi să mai scrieţi o carte?
Nu, nici gând! Niciodată. Cartea pe care am scris-o a fost la dorinţa soţiei mele şi atât. Nu îmi place să îmi etalez simţămintele. Ca actor lucrez cu simţămintele scrise ale altora.
V-am văzut jucând în telenovele....
Da, m-am dus cu Dinică să joc în telenovela „Inimă de ţigan“ (n.r.- realizat şi difuzat de Pro TV în perioada 2007-2008), Mi-a plăcut scenariul cu ţiganii, cu foc în curte, cu ce îşi doresc ei, cu durerile lor. Am zis hai să facem asta. Şi am făcut-o.
Nu vi s-a părut aşa, un compromis, fiind vorba de o telenovelă?
Păi dacă eu fac meseria cu adevărat indiferent ce se întâmplă – nu e niciun compromis.
Vă pricepeţi la pescuit?
Am pescuit, da. De atunci am prins această bucurie de a pescui. Şi plecam cu Amza la 4 dimineaţa să ajungem la Dunăre. Şi legam forfacul la lumina farurilor, făceam mămăligă şi o frecam până se făcea ca plastilina, ne uitam cum spărgea crapul bambina. Şi acum mai am scule, dar nu mă mai duc.
Dar ce vă face plăcere?
Să citesc ziare, să nu se întâmple nimic fără să ştiu eu, să butonez televizorul la talk show-uri, să văd ce mai vorbeşte lumea, să ajung să citesc cărţi dacă ajung, la computer... Cam asta e toată viaţa mea. Mai fac cumpărături şi gătesc.
Ce gătiţi?
Orice. În afară de prăjituri. Mă uit la emisiuni culinare, am o bibliotecă de cărţi în domeniu.
Spuneţi că staţi la calculator?
Da, mai mereu. Citesc emailuri, scriu, am o mulţime de oameni cu care fac schimb de mesaje, şterg mizeriile şi trimit prietenilor mei bucuriile. Să vorbeşti cu Australia, cu Germania, cu America, este o facilitate pe care nu trebuie să o ierţi. E oglinda fermecată în casa ta.
Ce vă doriţi acum?
Să îmi consum amintirile.
Se încarcă comentariile...
