Academia din Sighişoara, o familie de muzicieni

Violonistul Alexandru Gavrilovici, violoncelista Katharina Gohl-Moser şi pianistul Anton Kernjak

De 22 de ani, cetatea medievală a Sighişoarei devine, între 1-14 august, un adevărat centru de educaţie şi perfecţionare, adresat tinerilor din întreaga lume care doresc să lucreze sub îndrumarea unor pedagogi de anvergură internaţională, în cadrul unui proiect iniţiat de violonistul Alexandru Gavrilovici, stabilit de decenii în Elveţia

, structurând, tocmai de aceea, întreaga manifestare sub semnul colaborării între România şi Ţara cantoanelor.

Firesc, i s-au alăturat muzicieni români care activează, la rândul lor, în acea ţară, dar şi foşti colegi care au devenit personalităţi ale vieţii noastre muzicale. Academia a fost, încă de la bun început, gândită şi ca un festival, pentru că profesorii care susţin cursurile evoluează, seara, în recitaluri şi concerte camerale de mare frumuseţe, colaborând şi cu foşti studenţi şi, în ultimele zile ale Academiei, chiar cu tinerii cursanţi, în cadrul unor ansambluri cu formule variabile. Rezultatele spectaculoase şi ecoul deosebit pe care l-au avut, în timp, aceste cursuri şi concerte, au determinat, firesc, o notorietate aparte, dar şi preocuparea de a diversifica şi a îmbogăţi „oferta” de la o ediţie la alta. A rămas însă ca o constantă debutul Academiei în 1 august, onorând astfel Ziua Naţională a Elveţiei, precum şi colaborarea cu ţara de unde au sosit şi muzicieni de prestigiu, dar şi sponsorizări generoase, atât de necesare concretizării şi amplificării proiectelor, Asociaţia culturală „Viva Sighişoara” cu sediul la Berna implicându-se încă de la început. Iar de doi ani, există o co-finanţare printr-un grant din partea Elveţiei, prin intermediul contribuţiei elveţiene pentru Uniunea Europeană extinsă, care se alătură susţinerii constante acordate de Primăria Sighişoara, esenţială sub multe aspecte, având, de o vreme, şi colaborarea cu Academia de Muzică din Cluj.

Anul acesta, la cursuri participă 60 de tineri din 9 ţări - Bulgaria, Austria, Finlanda, Germania, Italia, Spania, SUA şi, bineînţeles, Elveţia şi România -, parte revenind anual pentru a lucra cu acei profesori. Şi astfel s-a creat într-un fel o mare familie a maeştrilor şi discipolilor care se regăsesc, într-o atmosferă relaxată, agreabilă dar foarte serioasă în orele de studiu, profesorii fiind aplaudaţi şi în calitate de excelenţi interpreţi, întreaga zi „făcând muzică” în cel mai frumos sens al cuvântului, cu dăruire şi har.

În prima zi de august, eleganta sală a Primăriei a găzduit programul derulat în prezenţa Ambasadorului Elveţiei, E.S. Jean-Hubert Lebet şi a prefectului judeţului Mureş, Lucian Goga, remarcându-se o nouă abordare în concepţia generală a programelor, aşa încât publicul numeros a ascultat lucrări de secol XX, fie compuse în primele două decenii, fie de dată recentă, celebre sau chiar necunoscute nouă. Dacă pianistul Anton Kernjak a oferit două opusuri de Skriabin, predominând sonurile estompate, rafinamentul unor pagini abia sugerate, clarinetistul clujean Aurelian Băcan a popus Trei piese de Stravinski, alternând „zborurile” şi secvenţele transparente cu ritmurile percutante, în succesiuni alerte. Rămânând în lumea muzicii ruse din aceeaşi perioadă, precum şi în „prelungirea” atmosferei creaţiilor de Skriabin, s-au adus în atenţie compozitori deosebit de interesanţi, dar prea puţin cântaţi; spre exemplu, Ivan Wyshnegradsky, cu o superbă Meditaţie asupra existenţei noastre, violoncelista Katharina Gohl-Moser şi pianistul Anton Kernjak reliefând scriitura delicată, melopeea de factură aproape romantică, poezia şi gravitatea întrebărilor, punctate de scurte izbucniri, într-o derulare elevată dar foarte expresivă; celor doi instrumentişti li s-a alăturat apoi violonistul Alexandru Gavrilovici, pentru a prezenta Trio nr. 3 de Nikolai Roslavets, cuceritor prin ţesătura densă, într-un discurs compact, când grav sau tensionat, când liric şi cald, curgând ca o poveste, acumulând nelinişti, pentru a se stinge în sonuri evocatoare. Superbe opusuri aparţinând unor creatori despre care a oferit detalii Roland Moser, reputatul compozitor referindu-se deopotrivă la propriile sale partituri incluse în programul serii care astfel a căpătat, voit sau nu, o pregnantă tentă educativă şi... experimentală; datând din 2010, Hommage a Henri Pousseur l-a readus pe pianistul Anton Kernjak în faţa spectatorilor, reuşind să redea gândurile aşternute pe portative în sunete prelungi sau în structuri asemeni unor frânturi de amintiri ce se „rezolvă” în accente şi sunete placate. Iar în Abarda pentru (acelaşi) trio, pornind de la texte de Adolf Wolfli, ineditul s-a reflectat în cuprinderea fragmentelor de vers rostit în demersul muzical de asemenea dispersat, cu atacuri sau sunete „ţinute”, cu onomatopee şi litere „rostogolite” ca într-un joc complicat, cu efecte pe corzi şi strigăte - o lume stranie completată şi prin expunerea unor picturi semnate cândva de Wolfli.

Cvartetul „Arcadia”

A doua zi am revenit în ambianţa acelei săli pentru a asculta cvartetul „Arcadia”, ansamblu care, deşi foarte tânăr (s-a înfiinţat în 2006), a captat atenţia încă de la primele apariţii pe scenă, surprinzând prin maturitatea şi siguranţa interpretării, aşa cum s-a remarcat şi în opusurile de Mozart, Beethoven sau Mendelssohn-Bartholdy, abordate în stil, cu o sonoritate deosebit de calitativă, având şi omogenitate şi supleţe şi o coordonare echilibrată între instrumentişti. Într-o construcţie clară, apelând la o paletă coloristică bogată, subliniind stările şi trăirile cuprinse în fiecare partitură, violoniştii Ana Torok şi Răsvan Dumitru, violistul Traian Boală şi violoncelistul Zsolt Torok au păstrat permanent o anume robusteţe a cântului, urmărind poate mai puţin conturarea unor pagini strălucitoare, cât mai curând o tensiune interioară ce s-a transmis şi publicului. Şi cred că tocmai această concepţie conferă o „semnătură” distinctă cvartetului care, de fiecare dată, stârneşte entuziasmul spectatorilor. La Sighişoara, dacă melomanii sunt încântaţi de muzică şi de muzicieni, aplaudă scandat, în picioare; aşa s-a petrecut şi în acea seară, „Arcadia” oferind ca bis o pagină scrisă de „Papa Haydn” cu vervă, umor şi fineţe. Demn de remarcat este şi faptul că, în anii studenţiei, membrii cvartetului s-au perfecţionat (şi) la Academia din Sighişoara, iar acum se numără printre… profesorii care îi îndrumă pe discipoli în înţelegerea şi interpretarea muzicii de cameră.

Abordarea opusurilor de la începutul veacului XX pare să constituie unul dintre obiectivele importante ale actualei ediţii, dovadă fiind şi programul prioritar de muzică franceză din seara ce a urmat, o sală arhiplină ascultând o superbă lucrare - Ma mere l'oye de Ravel -, dar într-o variantă prea puţin abordată la noi - cea pentru pian la 4 mâini,  Benjamin Engeli şi Anton Kernjak reuşind să se relaţioneze impecabil, fiecare secţiune  având un contur bine definit, sugerând imagini sau „personaje” cu o eleganţă şi o delicateţe încântătoare, ca un filigran care ne-a purtat în lumi de poveste, în spaţii orientale sau în „grădina feerică”. Datând din aceeaşi perioadă, celebra Suită populară spaniolă de De Falla a fost prezentată de violonista Adelina Oprean în compania redutabilului pianist Anton Kernjak, prelungind atmosfera plină de poezie şi sensibilitate, în nuanţe estompate, evocatoare, încărcate de inflexiuni iberice, nostalgice sau dansante, într-un discurs realizat cu acurateţe, exceptând, poate, Jota finală. Interpreţii au „atacat” apoi o partitură de factură total diferită, compusă la sfârşit de veac XIX - Sonata de Franck -, dând posibilitatea şi pianistului să se desfăşoare în secvenţe generoase, cu un tuşeu rotund şi o supleţe pe claviatură cu totul remarcabile, susţinând deopotrivă demersul complex al violonistei care a optat pentru o versiune mai lirică, subliniind latura meditativă şi introspectivă a lucrării, evitând poate voit exploziile şi derulările încărcate de strălucire temperamentală; o interpretare mizând mai curând pe reliefarea liniilor de fineţe specifice muzicii franceze, a tentei romantice, într-o tratare cumva miniaturală.

Am rămas în lumea muzicii secolului trecut şi prin lucrările oferite de ansamblul „Archita” alcătuit din profesori ai Academiei, parte dintre ei perfecţionându-se, cu ani în urmă, chiar la Sighişoara, cu… actualii colegi; pentru început, Două mişcări pentru cvintet de coarde de (foarte tânărul) Zemlinsky, alternând secţiunile agitate cu cele calme, în linii melodice aproape pastorale sau vârtejuri poate dansante, textură compactă din care se desprindeau scurte intervenţii solistice, publicul descoperind astfel o lucrare interesantă, deosebit de bine interpretată de violoniştii Alexandru Gavrilovici şi Andrea Ducă, violiştii Vladimir Lakatos şi Traian Boală, violoncelista Katharina Moser. A urmat însă o piesă pentru contrabas solo - Hommage a Bach de Zbinden -, pornind de la sobrietatea şi expunerea lentă, cu o parte mediană rapidă şi dificilă, punând în valoare performanţa tehnică a tânărului Magor Szasz, pe care l-am regăsit şi în Rapsodia de Frank Martin, alături de aceiaşi violonişti şi violişti de mare calitate, aducând şi de această dată structuri dense, scurte desene solistice, dialoguri grave şi mai ales ritmuri incisive, culminând în avalanşa din final. Dar punctul maxim al serii a fost sextetul Noapte transfigurată de Schonberg, viorilor, violelor şi violoncelistei elveţiene alăturându-li-se violoncelistul Stephane Giampellegrini, reuşind o omogenizare uimitoare, ţesând atmosfera când apăsătoare sau misterioasă, când învolburată sau „de vis”, cu pagini asemeni unui strigăt sau încărcate de poezie, cu suprafeţe generoase, totul stingându-se în liniştea suspendată a ultimelor măsuri. Şi trebuie să recunosc faptul că m-a fascinat tălmăcirea conferită partiturii, instrumentiştii reliefând extrem de plastic bogăţia şi frumuseţea lucrării cu o paletă expresivă redată aproape „vizual”, convingându-i şi pe cei mai reticenţi spectatori că Schonberg a scris şi opusuri superbe, cuceritoare pentru orice meloman… adevărat.

Ansamblul „Archita”

Subliniam faptul că actuala ediţie pare să se axeze pe câteva proiecte, programul Mozart susţinut de Orchestra de cameră „Diletto Musicale”, al cărei concert-maestru este Melinda Beres, denumindu-se chiar „Fortepiano Project”, derulat în compania pianistei Aurelia Vişovan la Biserica Mânăstirii, un spaţiu ce a conferit o rezonanţă aparte muzicii interpretate de oaspeţii de la Cluj. Iar faptul că, de această dată, afluenţa celor sosiţi din acel oraş este mult amplificată faţă de anii anii precedenţi - „ecou” al parteneriatului cu Academia de Muzică „Gh. Dima” -, s-a vădit şi în „nocturna” oferită, până spre miez de noapte, de către Ansamblul baroc „Transilvania” (Zoltán Majó - flaut drept, Mátyás Bartha - vioară baroc, Ciprian Câmpean - violoncel baroc, Erich Türk - clavecin), în creaţii de Telemann, Castrucci, G. Visconti, Veracini, sonoritatea specială a instrumentelor de epocă aducând un farmec deosebit. A fost o (altă) noutate programarea unor concerte succesive, cel „Till Midnight” începând la ora 22,00.

Intitulată „The Chamber Music Project”, structura concepută de pianistul Benjamin Engeli s-a dorit a fi inedită, deşi astfel de formule am întâlnit şi în ediţiile precedente, intenţia sa fiind de a cânta împreună cu studenţi ai Academiei, pe care îi apreciază pentru nivelul lor artistic, pentru pasiunea cu care cântă, perfecţionându-se şi sub îndrumarea sa. Şi astfel a evoluat alături de tineri pe care publicul i-a aplaudat încă din primele seri - Andrea Duca (vioară), Aurelian Băcan (clarinet), Stephane Giampellegrini (violoncel) -, dar şi de violonistele Adela Kertész şi Sonia Vulturar, violistele Lilla Fodor şi Lilia Dodova, violoncelistul August-Alexander Pavlov, în creaţii de Beethoven, Haciaturian, Bruch sau Medelssohn-Bartoldy, redate poate cu un plus de prospeţime şi de entuziasm juvenil.

Un alt reputat pianist, Viniciu Moroianu, care ne-a obişnuit cu recitaluri de mare fineţe, a ales, de această dată, o Sonată de Beethoven, reliefând, în cele două părţi, contraste şi desfăşurări de amplă respiraţie, precum şi Mazurci de Skriabin, compozitor care astfel a fost din nou prezent în festival, interpretul ştiind să creioneze cu subtilitate desenul încărcat de sensibilitate şi frământări interioare specifice autorului, purtând însă amprenta dansurilor scrise, poate, sub influenţa celor de Chopin. Apoi, spectatorii i-au ascultat pe violoncelistul Guillermo Pastrana şi pianistul Anton Kernjak într-o Sonată de Debussy, dar şi, poate surprinzător, în Trei piese de Nadia Boulanger, vestită muziciană cunoscută în special ca pianistă şi profesoară de elită, revelată acum melomanilor şi în ipostaza sa de inspirat creator; a fost o nouă întâlnire cu muzica franceză prin partituri scrise în 1914-1915. Surpriza a venit însă în final, când cei doi interpreţi au propus aceeaşi Suită populară spaniolă de De Falla, prezentată anterior în versiunea pentru vioară şi pian, „liantul” fiind excelentul Anton Kernjak, desigur captivat de o asemenea experienţă destul de rar întâlnită, adaptându-se sonorităţilor de violoncel care, desigur, conferă o cu totul altă culoare superbelor miniaturilor.

Ca şi anul trecut, harpista Marie Trottmann, deosebit de apreciată pentru eleganţa şi delicateţea cântului, se regăseşte într-un concert variat, fie în compania viorii - în Fantezia de Saint-Saens - sau a clarinetului - în Sonata de Bogdan Moroianu -, fie ca solistă în Concertul de Handel şi în Sonata de Silvestri, artista elveţiană descoperind astfel interesante lucrări româneşti dedicate harpei. Tânărul clarinetist Aurelian Băcan apare şi în calitate de compozitor prin piesa Shaman, iar în finalul programului din 10 august, harpista va evolua în compania unui cvartet de coarde alcătuit din aceiaşi pasionaţi interpreţi familiari din primele concerte (şi nu numai), într-o partitură de Caplet inspirată de o „istorie” de Edgar Allan Poe. 

Poate fi privit ca proiect şi concertul care, sub genericul „Contrabasul în muzica de cameră a secolului XX”, îl readuce în prim plan pe apreciatul Botond Kostyak, sosit de la Lyon-Viena-Berna, alegând, pentru seara de la Sinagogă, două lucrări pentru contrabas - Tempi de Adrian Pop, compozitor clujean aflat din nou la Sighişoara (şi) pentru a continua cursurile din anii precedenţi - şi Kadenza de Hauta-aho -, solicitând o tehnică performantă şi mai ales talentul de a „face să cânte” instrumentul atât de pretenţios; dar artistul se va regăsi şi cu mai vechi colaboratori în cele Opt piese de Hindemith, pentru ca în opusuri de Reger sau de Dvorak să revină violonistele Melinda Beres şi Adela Kertesz, violistul Vladimir Lakatos, precum şi violoncelistul Ciprian Câmpean. O altă „repriză” de noapte aduce însă, la Primărie, recitalul susţinut de cei care, timp de două săptămâni, au studiat canto cu Irina Gavrilovici, acompaniaţi la pian de Pami Karvonen, păstrând, la rândul lor, opţiunea pentru creaţii din veacul trecut, prin miniaturi de Messiaen, Chausson, Williams, Barber, Strauss, dar şi A. Pop.

Debutează astfel programele studenţeşti, ultimele zile de festival fiind rezervate tinerilor interpreţi care, între altele, vor prezenta, în primă audiţie, şi partituri camerale definitivate de colegii compozitori sub îndrumarea profesorilor Roland Moser sau Adrian Pop. Un demers deosebit de binevenit, directorul Academiei, Alexandru Gavrilovici, subliniind tocmai faptul că „pentru compozitorii contemporani este o mare problemă să ajungă să fie cântaţi.”     

Este deci o ediţie cu totul specială, bogată în evenimente, evidenţiind şi „ştafeta”  generaţiilor şi conceptul educativ-artistic dezvoltat şi împlinit, de peste două decenii, la Academia Sighişoara care, deloc întâmplător, în 20 iulie 2014 „a fost nominalizată în top-ul 'Celor mai frumoase 20 de festivaluri de vară din lume', de către website-ul londonez de divertisment şi ştiri din muzică, CMUSE (Classical Musicians Everywhere).” Iar anul acesta, „aventura” a continuat, păstrând tradiţia, adăugând şi elemente noi, împlinind astfel aşteptările muzicienilor şi ale publicului; pentru că, aşa cum sublinia directorul Alexandru Gavrilovici, Academia „este un festival, dar de fapt suntem o şcoală. Aşa am început acum 22 de ani; acest caracter de şcoală, care a rămas intact, are ca oglindă aceste concerte, pentru a reflecta munca realizată în cadrul atelierelor de creaţie”, dar şi o modalitate prin care tinerii să-şi descopere maeştrii şi în ipostază de interpreţi sau de creatori, familiarizându-se astfel, şi în concert, cu maniera lor de a gândi şi de a privi muzica lor şi… a altora.