Acest Andrei Dunaev...

Evgheni Oneghin, din nou la ONB cu o distribuţie interesantă

Promovarea intensă a Traviatei cu Sumi Jo a epuizat resursele PR-ului ONB, astfel încât bilete pentru Evgheni Oneghin s-au găsit fără probleme până în ultima zi, deşi distribuţia era foarte atrăgătoare. Oboseală a fost mare, căci în caietul program opera îi era atribuită lui Giuseppe Verdi.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Am fost atras irezistibil de prezenţa la Bucureşti a lui Andrei Dunaev, unul dintre cei mai buni Lensky de astăzi, imortalizat şi pe DVD în două producţii de la Bolşoi/Paris (Cerniakov) şi Amsterdam (Herheim).

Nu am amintit întâmplător de cele două spectacole, pentru că trebuie subliniat că peste producţia lui Ion Caramitru de la ONB a trecut cam un deceniu şi aceasta a devenit tot mai desuetă de la o stagiune la alta. În perioada premierei lui Caramitru, Dmitri Cerniakov revizuia radical perspectiva asupra operei lui Ceaikovski, înlocuind la Bolşoi montarea lui Pokrovski din 1944, ceea ce a polarizat publicul rus (Galina Vişnevskaya acuzându-l pe regizor de vandalism artistic şi jurând să nu mai calce în Bolşoi atât vreme cât producţia se va juca). Galina a murit, iar punerea în scenă a copilului teribil al operei a ajuns şi la Palais Garnier, Teatro alla Scala sau Covent Garden. Apoi, în 2007, Robert Carsen a ales o viziune minimalistă pentru Metropolitan (2007), Herheim şi Holten au dublat cu actori sau balerini personajele principale la Amsterdam (2011) şi Londra (2014), în timp ce la Salzburg, Oneghin plonja în Regietheater (Breth, tot 2007), pentru ca anul trecut Barrie Kosky să impresioneze cu o altă translaţie modernă la Berlin (transmisă şi pe Opera Platform). În aceste condiţii, montarea de la Bucureşti pare un dinozaur. Totul e inept. De la decorurile care arată casa Larinei ca pe o cazemată de beton învăluită în plasă militară de camuflaj, mutându-se haotic pe scenă de la un tablou la altul, şi până la  incomprehensibile alegorii cu copii, ce nu reuşesc să mascheze lipsa oricărei idei sau să atenueze ridicolul de la finalul scenei scrisorii, când Tatiana se rostogoleşte din pat plecând parcă să se spele pe dinţi...

Dar nu pentru asta am revăzut Evgheni Oneghin.

Continuarea articolului, pe blogul Despre Opera.