Arte

articolul anterior articolul urmator

Ad usum delphini. Revoluţia managementului cultural (I)

0
2 Jun 2020 09:54:04
Iulia Popovici

Avem instituţii conduse de 20-30 de ani de aceeaşi oameni şi instituţii conduse de decenii de persoane trecute de mult de vîrsta de pensionare – şi, în ciuda reclamării modelelor de mari teatre vestice sau ruseşti conduse toată viaţa de mari personalităţi, nici una dintre aceste instituţii din România n-a atins performanţe şi notorietate similare.

Avem o problemă reală cu managementul instituţiilor publice de cultură.

Comisiile de concurs de management? Uneori, accidental, conduse de naşii candidaţilor care se dovedesc cîştigători. Proiectele sînt secretizate, fără „indicii” care să poată conduce la identificarea autorului lor – ca şi cum viziunea despre evoluţia unei instituţii s-ar face în abstract, cu „dac-ar fi şi s-ar păţi” (iar naşii nu ştiu niciodată cum ar putea arăta proiectul finilor).

Evaluările managerilor? Sînt foarte „obiective”, bifat căsuţe pentru realizarea cincinalului în patru ani şi jumătate şi împlinitul normei la hectar (număr de beneficiari, grad de ocupare a sălii, la instituţiile de spectacol, număr de apariţii în presă – orice presă –, numărul de acţiuni şi evenimente etc.). Unele capitole (resurse umane, de pildă) se evaluează în baza raportului direcţiei de specialitate din minister/primărie/CJ. Direcţia în cauză se ocupă de controlul de-a lungul anului asupra respectivului aspect instituţional – cam cum credeţi că sună raportul în cauză? Va spune vreodată „n-a fost foarte bine, dar noi n-am fost pe fază să intervenim”? Sau mai degrabă va fi un drăguţ copy-paste din partea relevantă a raportului de activitate al managerului însuşi?

În comisiile de evaluare, o treime sînt reprezentanţi ai finanţatorului, o treime manageri de instituţii publice, o treime specialişti independenţi.

De ce manageri? Pentru că există o cutumă, încurajată de Ministerul Culturii, ca din aceste comisii să facă parte alţi foşti sau actuali manageri şi de regulă la ele participă manageri în funcţie, colegi ai evaluatului din aceeaşi regiune (ca să nu fie scump şi complicat transportul). De ce există cutuma asta? Fiindcă, se zice, nu poţi avea o părere avizată asupra managementului decît experienţial, dacă ai fost sau eşti tu însuţi manager cultural – iar conform standardului ocupaţional, doar directorii de instituţii publice sînt manageri culturali.

Aşa că managerul teatrului din Oradea e evaluat, să zicem, de o comisie din care face parte managerul teatrului din Arad, care e evaluat, tot să zicem, de o comisie din care face parte managerul teatrului din Timişoara, care e evaluat de o comisie din care face parte managerul teatrului din Oradea. Între evaluări, toţi colaborează regional, ca nişte oameni normali la cap ce sînt.

Activitatea propriu-zisă? Nu ştiu cum e la muzee, dar la teatre (unele) e în floare „socializarea costurilor, privatizarea cîştigurilor”, sub forma turneelor cu impresar – nuuuu, instituţia-teatru nu organizează turnee, ea produce spectacole, pe bani publici (trebuie să fie suplă, fără mari decoruri, melodramă sau comedie), după care spectacolul e preluat de un impresar, care încasează banii din bilete (mult mai scumpe decît ale teatrului-producător) şi, după ce-şi ţine bucata lui, îi împarte generos la artişti şi tehnicieni (de preferinţă, mai toţi angajaţi la producător). Ba în multe cazuri teatrul nici nu şi-ar putea organiza singur turneul, fiindcă „locaţiile” din ţară se antamează cu mijloace neintegral formal-fiscal-transparente şi dacă n-ai „intrare”, nu faci mare lucru.

Şi încă multe, multe altele. Avem şi un acord larg, în sectorul cultural, asupra nevoii de a pune o vîrstă-limită, 65 sau 70 de ani, pentru funcţia de manager (acum patru ani, nu exista un asemenea acord, dar iată o evoluţie... naturală). Şi avem şi o propunere legislativă, deja votată de Senat, de modificare a legii managementului. O revoluţie, cum ar veni. Să vedem, într-o serie de trei episoade, ce probleme rezolvă această propunere de lege.

Chiar vrem să îngropăm sectorul independent?

La un articol din propunerea legislativă, aflăm că potenţialul manager trebuie să includă în proiectul cu care candidează şi „o strategie pentru atragerea unor fonduri extrabugetare împreună cu estimarea acestora”. Spiritele meschine rău-intenţionate ar spune că aici e vorba de venituri extrabugetare, nu de fonduri (fondurile extrabugetare sînt Fondul de asigurări sociale de sănătate, Fondul de asigurări sociale, Fondul Cinematografic, Fondul Cultural Naţional...), dar astfel de detalii nu contează. Ideea e că legiuitorii doresc un angajament, pe cinci ani de zile, din partea managerului, privind cîţi bani nebugetari poate atrage (din altceva decît activitatea de bază, cum ar veni – cel mai curent, vînzarea de bilete). Bani nebugetari, aşadar, din: donaţii, sponsorizări, finanţări nerambursabile naţionale şi europene, activităţi economice.

În prezent, instituţiile de cultură au venituri proprii, nu e ca şi cum n-ar vrea să aibă – în condiţiile în care cca 70% (uneori, 90%) din subvenţia lor se duce pe salarii şi utilităţi. Ca să citez din oameni mai deştepţi ca mine, politica Statului în materie de instituţii de cultură e acum, oricum, „Noi vă dăm salarii, de restul vă descurcaţi”.

Există însă un context local – pentru că instituţiile publice de cultură nu trăiesc într-un vid, autarhic. Ele trăiesc într-un ecosistem cu multe interdependenţe – în care există, printre altele: 1) o diversitate de servicii pe care le oferă aceste instituţii (una e biblioteca publică, integral gratuită, alta e muzeul, cu expoziţii permanente şi flux constant de public, alta e teatrul/opera/filarmonica, unde producţia e scumpă, iar publicul, limitat prin numărul de locuri şi timpul de montare+reprezentare); 2) o lege a mecenatului şi sponsorizării absolut proastă; 3) un sector cultural privat/independent care depinde integral de... donaţii, sponsorizări, finanţări nerambursabile naţionale şi europene.

În prezent, exceptînd bibliotecile (pe care, însă, proiectul de lege nu le exceptează), instituţiile fac venituri proprii de 2-5% în afara Bucureştiului şi de cam 10% în Bucureşti (peste 20% la Teatrul Naţional Bucureşti). Proiectul de lege nu ne zice cam la cît ar trebui să tindă viitorul manager ca venituri extrabugetare, dar să presupunem că o va face prin amendamente şi că nu doreşte să reglementeze ceva ce există deja, ci tinde la mai mult. Să zicem că acel „mai mult” e nivelul mediu actual din Bucureşti – 10%.

Biblioteca Judeţeană Satu-Mare are, în 2020, un buget aprobat de 3,9 milioane de lei, din care aproape trei milioane – cheltuieli de personal. La Satu Mare, deci, ar ieşi că Biblioteca ar trebui să atragă fonduri extrabugetare de 390.000 lei anual.

Satu Mare mai are un teatru, Muzeu Judeţean, un Muzeu de Artă şi o galerie de artă (Atelierul de Creaţie „Paul Erdos”) – şi nu prea obişnuieşte să le facă publice bugetele. Dar să presupunem că, incluzînd galeria, mai „ieftină”, media e în zona bugetului de la Bibliotecă. Să fim conservatori, să zicem 3.500.000 lei pe an, în medie (un teatru local nebogat are un buget de cam 5,5 milioane de lei). 10% venituri extrabugetare înseamnă 1,4 milioane de lei – plus cei 390.000 lei de la Biblioteca Judeţeană. În 2019, Primăria Satu Mare a alocat 400.000 lei pentru proiecte culturale independente, iar în 2018, Consiliul Judeţean a dat 800.000 lei în acelaşi scop (n-am găsit datele pentru 2019, transparenţa e o vorbă de dînşii inventată, dar cifrele tind să fie cam aceleaşi de la un an la altul).

Altfel spus, în tot judeţul Satu Mare s-au cheltuit cam 1,2 milioane de lei anual bani publici pentru cultura independentă (sensibil sub 10% din finanţarea instituţiilor publice de cultură). În acelaşi timp, conform iniţiativei parlamentare, ideea ar putea fi ca instituţiile publice în sine din judeţ să umble după 1,8 milioane de lei anual – operaţiune în care să intre în competiţie exact cu operatorii independenţi pentru care autorităţile locale alocă sub 10% din banii pentru cultură. În acelaşi timp în care avem discuţii despre posibilitatea de a exclude instituţiile publice de la finanţările Administraţiei Fondului Cultural Naţional, pentru a da mai multe şanse culturii independente, şi despre partajarea resurselor logistice ale instituţiilor publice cu operatorii independenţi, iată un proiect de lege care vrea să bage instituţiile publice în competiţie directă pentru bani privaţi cu... privaţii.

Sponsorizări şi donaţii? În 2015, ultimul an pentru care Fundaţia pentru o Societate Deschisă (FDSC) a înregistrat date, 9,62% din bugetele tuturor ONG-urilor proveneau din sponsorizare şi 7,79% – din donaţii. În total, cca 530 de milioane de lei, pentru toate organizaţiile neguvernamentale, inclusiv Salvaţi Copiii, Crucea Roşie, SMURD. Organizaţiile culturale reprezentau, în 2015, 7% din veniturile ONG-urilor – dacă ar fi să se respecte distribuţia surselor de venit, ar însemna ca tot sectorul neguvernamental din cultură să fi adunat, în 2015, vreo 35 de milioane de lei, în toată România. Adică bugetul Teatrului Naţional Bucureşti în 2015 plus încă două teatre din Bucureşti. Asta e piaţa de sponsorizări pe care vor fi chemate să se arunce instituţiile publice – creşterea există, dar rămîne în aceleaşi procente din totalul veniturilor ONG-urilor, iar legea nu a făcut sponsorizarea cu mult mai atractivă pentru firme în ultimii cinci ani.

N-o să întreb de unde, cum şi de ce ar putea produce o bibliotecă publică, un serviciu public universal şi gratuit, 400.000 lei pe an, cît dă pe an Primăria Satu Mare pe toată cultura independentă (să-şi deschidă restaurant? să închirieze sălile de lectură la numeroşii corporatişti sătmăreni? sau la partidele politice? îmbracă toată clădirea în bannere ale sponsorilor?).

Dar o să întreb, cît se poate de sincer: vrem noi cu adevărat să aruncăm sectorul cultural independent în competiţie neloială cu instituţiile publice (neloială, fiindcă instituţiile au un avantaj din start, de vizibilitate, stabilitate, resurse, personal fix etc.)? În condiţiile în care activităţile sectorului cultural independent depind în mare parte de parteneriate (cu titlu gratuit) cu instituţii publice – iar extinderea acestei colaborări e esenţială pentru reforma culturii –, cam ce efecte va avea asupra exact a parteneriatelor de acest fel impunerea „monetizării” la nivel prestabilit a instituţiei publice? Idealul antreprenorial e ca finanţările nerambursabile ale independenţilor să se constituie în veniturile extrabugetare ale instituţiilor publice? S-a gîndit oare cineva la cum ar funcţiona treaba asta? (va urma)

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii