Ai mască, deci exişti!

Cine s-ar fi gândit acum câteva luni că o parte importantă a existenţei noastre educate (şi unii dintre noi nu au alta!) va fi pusă în aşteptare, iar bucuria de a te întâlni cu artiştii şi arta lor, drastic limitată?

Istoria scurtului secol 20, continuat cu învolburatul început al mileniului 3 ne dovedeşte că masca poate deveni cel mai bun prieten al omului, atunci când acesta îşi vede viaţa pusă în pericol. De la marile măşti albe, ce protejau nasurile delicatelor cucoane voalate sau ale asistentelor medicale, în timpul epidemiei de gripă spaniolă de la sfârşitul primului război mondial, până la măştile albe sau negre, dublu sau triplu stratificate, cu pastilă sau fără, ale zilei de azi, acest obiect care protejează în public intimitatea gurii si viaţa a ajuns rapid să reprezinte simbolul existenţei precare, din era crizei globale pe care o trăim. Şi să fie repede valorizat ca atare, la suprapreţ. V-aţi cumpărat măşti de protecţie, oricât ar costa? Din spatele lor, parcă te uiţi un pic mai relaxat la pandemie! Nu şi la consecinţele ei economice.

Dar dacă diafana ţesătură protectoare nazală te-ar feri şi de consecinţele necunoscute ale virusului fericirii, ai mai folosi-o? Iată o întrebare la care regizoarea austriacă Jessica Hausner a reflectat, scriind, alături de colaboratoarea sa constantă, Géraldine Bajard, scenariul primului ei film în limba engleză, Little Joe, o coproducţie britanică, austriacă şi germană. Este o premoniţie de artistă atentă la neliniştile epocii ei, înainte ca masca să devină parte a cotidianului nostru angoasat.

Un film mai mult decât potrivit pentru acest weekend in aer liber, la Event Park Snagov, unde Voodoo Films, cu sprijinul Catena, aduce Caravana Les Films de Cannes, prezentând două filme de pe Croazetă, astăzi acest Little Joe şi mâine filmul lui Xavier Dolan, Matthias et Maxime (despre care am scris in Adevărul).

Micul Joe are toate ingredientele unui thriller sci-fi, fiindcă se petrece în laboratoarele de cercetare ale unei companii horticole, unde un grup de specialişti a reuşit să obţină, prin inginerie genetică, un mutant, un nou soi atrăgător de floare menită a induce celor din jur, prin parfumul ei, o stare de fericire. Dar numai dacă amatorul o atinge şi îi vorbeşte cu atenţie, devenind astfel (fatal) dependent de ea.

Cercetătorii bănuiesc însă că ceva nu e tocmai în regulă cu etica acestei metamorfoze florale şi de aceea se feresc să inhaleze parfumul plantei, purtând măşti, atunci când stropesc cu minuţie zecile de rânduri ale culturii de laborator.

Dar Alice, creierul din spatele acestui studiu, încalcă regulamentul şi duce acasă, în secret, un exemplar din această floare dulce-teroristă, ca o recompensă pentru băiatul ei adolescent, de care nu prea are timp să se ocupe. Va descoperi îngrozită că fiul ei devine victima plantei, ce oferă o stare de fericire, golind sufletul amatorului de parfum, de propriile sentimente. Mutantul foral produce mutanţi umani şi, până la urmă, pentru a plasa pe piaţă un asemenea produs cu potenţial de câştiguri colosale, nici un sacrificiu, chiar şi al vieţii umane, nu e precupeţit.     

Dar dacă miza regizoarei absolvente a Academiei de Film din Viena, pentru  al cincilea film al ei, ar fi fost doar efectul visceral al oricărui film horror, Little Joe nu ar fi fost scris şi conceput vizual aşa cum este şi cum l-a cunoscut publicul din întreaga lume, după mult-aşteptata sa lansare la Festivalul de la Cannes, în 2019, unde actriţa principală, Emily Beecham, a câştigat Premiul pentru Cea mai bună interpretare feminină. Dacă ţinta scenaristei-regizoare ar fi fost simpla împletire ritmată a iţelor unei povestiri sci-fi de groază, filmul nu ar fi avut aspectul unei opere care pune preţ pe dimensiunea filosofică a faptelor/stărilor narate, iar imaginea sa nu ar fi contat atât de mult pe o construcţie plastică ascetică, ce aminteşte de geometrismul neliniştitor al unui pictor suprarealist, precum Magritte, sau chiar de lucrările tatălui regizoarei, suprarealistul Rudolf Hausner, “primul pictor psihanalitic”, cum a fost numit. Iar întreaga structură vizuală este susţinută artistic de muzica bizară a japonezului Ito Teiji.

Câmpul de flori-mutanţi, cu care se deschide pelicula, filmat de Martin Gschlact într-un lent şi hipnotic travelling ce face să apară  firele sângerii, încărcate cu dopamină, ca o armată roşie, pregătită să impună legea marţială în laborator, stabileşte tonalitatea stilistică a acestei opere, despre care autoarea declara că nu este, asemenea tuturor filmelor sale, una realistă. Fiindcă regizoarea austriacă născută în 1972 preferă “un punct de vedere mai existentenţial” , cum declara la conferinţa de presă de la Cannes. Iar atmosfera umană din laborator, ca şi cea din casa cercetătoarei după ce a făcut greşeala de a duce acasă un exemplar din planta-teroristă (Little Joe), se înscriu tot în acest construct al inter-relaţionării lipsite de pasiune, a unor oameni a căror personalitate este vagă, când nu este legată de existenţa plantei anti-depresie şi de momentele de teroare pe care eventualul eşec comercial al experimentului le produce în rândul cercetătorilor.

Aşa cum, narativ, aflăm treptat despre personaje doar formele pe care raportarea lor la planta-fericirii le capătă, fie că e vorba de frică, complezenţă, supunere , sau revoltă plătită (oare?) cu viaţa, tot aşa şi stilistica vizuală urmăreşte lent construcţia unei stări de tensiune, în care modalitatea de filmare nu-l lasă niciodată pe privitor să fie sigur de ceea ce vede. Căci punctul de interes migrează constant spre exteriorul cadrului. Acest tip de suspense vizual are nevoie din partea publicului de răbdarea de a înţelege sensurile astfel construite, care se revelează treptat, ca într-un film de artă, şi nu de acţiune din seria filmelor bazate pe horticultura horror.

„Fericirea este supraestimată”, crede regizoarea autriacă cu gust pentru filme internaţionale si acesta este meritul acestei pelicule prezentate publicului român, la timp de pandemie: iţi aminteşte să ai grijă ce îţi doreşti, că s­-ar putea să te coste scump. Căci ce aduce floare sângerie din acest experiment? Fericirea. Dar ce fel de fericire? Una otrăvită, fiindcă endorfinele din polenul ei nu dau o dimensiune mai mare sentimentelor victimelor parfumului ei, ci le anihilează, creând o stare de beatitudine stearpă. Sensibilă la mediul în care trăieşte (în care trăim cu toţii), Hausner reflectă în acest film la felul în care natura umană s­-a schimbat, prin interacţiunile ei cu artificialul invadator al actualei civilizaţii. Care mai este adevărul, cel natural sau cel indus artificial? Ce contează: sentimentele noastre reale sau fericirea amorfă căpătată?

Dar dacă acest film nu este despre viitor, ci despre trecut şi noi deja suntem purtătorii unor suflete golite de sentimente, dornice a fi umplute măcar cu parfumul de laborator al unei fericiri uniforme, cumpărate la piaţă (sau la piaţa virtuală globală)?

Sunt acestea nelinişti cu care veţi pleca, după vizionarea acestui horror filosofic, al austriecei Jessica Hausner, preocupată ea însăşi de statutul ontologic al omului modern, într-o lume tot mai mult cedată artificialului. Şi după mai multe luni (ce nu s-au sfârşit încă) de existenţă virtuală a unei mari părţi din omenire, cum să nu admiri curajul acestei femei-artist de a pune toate aceste întrebări neliniştitoare, într-un format cinematografic, care intră în domeniul artei, şi nu al entertainment-ului ce aduce satisfacţie la box office?

Little Joe (2019)

Scenariul: Géraldine Bajard, Jessica Hausner

Regia: Jessica Hausner

Imaginea: Martiin Gschlacht

Muzica: Teiji Ito

Editarea: Karina Ressler

Cu: Emily Beecham, Ben Whishaw, Kerry Fox, Kit Connor, Leanne Best, Lindsay Duncan