Alexander Nanau, regizorul documentarului „colectiv“: „În Ministerul Sănătăţii, două propoziţii ajung pentru a omorî oameni“
0
Regizorul Alexander Nanau vorbeşte despre cel mai recent documentar al său, legat de tragedia de la Colectiv, şi despre cum funcţionează relaţia dintre autorităţi şi cetăţeni, o relaţie al cărei mediator este presa.
„colectiv“, documentarul lui Alexander Nanau, apărut în cinematografe vineri, 28 februarie, urmăreşte trei actori principali în contextul tragediei care a avut loc în clubul bucureştean, în 2015: supravieţuitori ai incendiului, echipa de jurnalişti de la „Gazeta Sporturilor“, condusă de Cătălin Tolontan, respectiv pe Vlad Voiculescu. Strict observaţional, documentarul arată întâlniri-cheie pentru încercările protagoniştilor de a afla adevărul.
Sunt surprinse discuţii din Ministerul Sănătăţii, pe care Voiculescu, în calitate de ministru proaspăt instalat, le are cu supravieţuitori ai incendiului, dar şi mărturiile unor medici, care lucrează cu jurnaliştii de investigaţie, vorbind despre condiţiile precare de tratament al arşilor. La capătul acestor întâlniri răsar de fiecare dată aceleaşi lucruri, corupţia şi impostura celor de la putere.
„Weekend Adevărul“: La documentar au contribuit şi victime ale incendiului de la Colectiv, precum Tedy Ursuleanu, unul dintre protagonişti, şi Mihai Grecea, care a contribuit la nivel tehnic – a ajutat la filmat, la sunet şi a participat la montaj. Cum ai reuşit să iei legătura cu ei?
Alexander Nanau: Încă de când am început proiectul, din decembrie 2015, când m-am dus la comemorări, ca să încep să-i cunosc. Am încercat să mă apropii încet. Pe Mihai Grecea îl ştiam de dinainte. L-am întâlnit după ce-a ieşit din spital, din comă, într-o zi când m-am dus la Dan Perjovschi (n.r. – artist vizual) la birou. Mihai era acolo şi-şi povestea întâmplările. Pe Tedy, de pildă, am întâlnit-o tot la comemorări, când s-a întors din străinătate.
Au fost oameni pe care i-ai invitat să apară în documentar şi au refuzat?
A existat o perioadă de documentare în care făceam foarte multe interviuri pentru a înţelege povestea, pentru a vedea care sunt poveştile individuale. Nu prea am fost refuzaţi. Excepţia a fost Nicolae Bănicioiu (n.r.– ministrul Sănătăţii la momentul tragediei din clubul Colectiv), care n-a vrut să fie intervievat în faţa unei camere. Bine, de fapt, în documentar nu sunt interviuri, el este pur observaţional. Dar Bănicioiu ne-a zis într-o discuţie destul de lungă, că tot ce a avut de zis este în spaţiul public, a fost înregistrat şi n-are nimic nou de spus. Rostise ceva de genul: „Adevărul îl vom afla în
mulţi ani de-acum încolo“.
Pe Ponta, de pildă, l-aţi căutat?
Nu cred că l-am contactat.
Refuzul lui Cioloş
De ce? V-aţi axat mai degrabă pe guvernul tehnocrat care a fost învestit atunci?
Nu, nu ne-am axat pe tehnocraţi. Mai târziu, în proces, când am început deja să filmăm documentarul propriu-zis, cu jurnalişti, cu sistemul de sănătate şi cu ce descopeream în el, am încercat să-l abordăm pe Cioloş, care era atunci ministru interimar la Sănătate.
A refuzat?
Nici măcar n-a refuzat, n-a răspuns. Cred că e singurul om pe care l-am contactat şi prin producţie, şi prin alţi miniştri, care l-au asigurat că suntem de bună credinţă şi că poate să ne răspundă, şi prin asistenţii lui şi ce staff mai avea în jurul lui, şi nu. Cred că e singurul om politic care nu s-a obosit să răspundă.
Şi n-aţi primit nicio explicaţie?
Explicaţia am primit-o din mai multe părţi: că asta e atitudinea domnului Cioloş. El zice că e foarte transparent, dar de fapt, e unul dintre cei mai inaccesibili oameni. E un politician care îşi construieşte o imagine, dar nu doreşte de fapt să fie vreodată abordat pe această imagine. E foarte în control.
„Acolo a fost o manipulare şi o minciună“
În documentar, tragedia de la Colectiv e văzută şi din unghiul jurnaliştilor de investigaţie, mai precis camera e pe Cătălin Tolontan şi pe echipa lui. Cum aţi ajuns să priviţi din acest unghi?
În toată tragedia, pe mine mă interesa mai degrabă ideea de ce se întâmpla la momentul ăla în societate, ce a declanşat-o. Şi în ce a declanşat-o, m-a interesat foarte tare să înţeleg mai bine cum funcţionează această relaţie, între cei de la putere şi cetăţeni. Pentru că ne era foarte clar că acolo a fost o manipulare şi o minciună. Când deja la sfârşitul lui noiembrie oamenii muriseră, era clar că totul fusese o mare manipulare. Plus că, în documentare, ne-am dat şi noi seama ce înseamnă să tratezi nişte arşi. Medicii ştiau, dar au minţit că ei pot fi trataţi în spitale normale şi aşa mai departe. Atunci ne-am întrebat: „OK, dar cum funcţionează această relaţie putere-cetăţean, de ce poate fi manipulat cetăţeanul?“.
Şi la momentul ăla începuseră cei de la „Gazeta Sporturilor“ să scoată la suprafaţă şi că Arafat minţea când spunea că nu ştia ISU (n.r.– Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă) unde e clubul, şi că arşii erau operaţi în Secţia de Arşi de la Floreasca, care era de fapt închisă cu un lacăt, şi doar fusese investită de domnul Bănicioiu ca să îşi poată deconta achiziţiile domnul Ioan Lascăr (n.r. – pe atunci, şeful Secţiei de Arşi a Spitalului Floreasca) şi cine o mai fi fost implicat acolo. Asta mi s-a părut cea mai gravă minciună. Şi atunci ne-am dus către ei, către jurnalişti, fiindcă ni s-a părut că, pentru a înţelege relaţia asta, trebuia să vedem liantul între putere şi cetăţean care e presa. La acel moment, presa era singura care începea să ne arate că informaţiile pe care le primeam erau false.
Cum ai ajuns să iei legătura cu Tolontan? Cine l-a propus?
De la începutul lui decembrie 2015, a fost o muncă zilnică în care echipa noastră de documentare a început să se informeze şi ţineam şedinţe ca să vedem ce poveşti, ce piste noi mai aveam. La un moment dat, cineva, cred că Antoaneta Opriş, care e şi coautor şi care a condus echipa de documentare, mi-a zis: „Băi, sună-l pe Tolontan. Dacă cineva ar fi un personaj bun de urmărit, observaţional, pentru a înţelege ce se întâmplă la momentul ăsta, probabil că ar fi presa şi ar fi o echipă cum e cea de la «Gazetă». Aşa că sună-l pe Tolontan“. Toată lumea a spus că şansele ca el să accepte sunt foarte mici, că toată lumea îl ştia mai închis, dacă putem să zicem aşa. L-am sunat, i-am cerut o întâlnire şi, cred că prin ianuarie, ne-am întâlnit. Evident că mai întâi a fost rezervat şi sceptic, că nu înţelegea de ce îşi bagă cineva nasul. După aceea, am înţeles că erau în mijlocul unor lucruri, investigau deja Hexi Pharma şi probabil că pentru ei a fost o întâmplare ciudată să vină cineva şi să întrebe dacă ar putea avea acces să-i filmeze munca. Dar şi echipa noastră de investigaţii a avut întâlniri cu ei, le-a arătat ce informaţii aveam şi noi, şi uşor uşor, au prins curaj. La un moment dat, m-a sunat şi a zis: „OK, hai să încercăm“. Aşa am început. Prima chestie mai amplă pe care am filmat-o cu ei a fost o discuţie cu medicii de la Alianţa Medicilor, care au avertizat încă din primele trei-patru zile de după incendiu că se vor infecta oamenii şi că este greşit ce se întâmplă. Dar nimeni nu i-a ascultat.
Relaţia jurnalistului cu statul
Ce ţi s-a părut cel mai interesant urmărind jurnaliştii la treabă?
Pentru mine a fost interesant, în primul rând, să înţeleg cum funcţionează presa, cum e tot procesul, de la primul moment în care primeşte informaţia un jurnalist, până la felul în care o verifică şi în câte locuri o verifică.
Cel mai interesant din punct de vedere uman, mai ales la tema asta atât de gravă, este repsonsabilitatea care vine cu o informaţie, responsabilitatea de pe umerii jurnalistului cu privire la cum dă informaţia mai departe către public. Şi cel mai complicat mi s-a părut relaţia jurnalistului cu statul, care este foarte rigidă.
Am asistat la nenumărate încercări de a comunica cu statul, de a-l informa cu privire la ce au descoperit, de a-i cere un punct de vedere, de a le cere guvernanţilor să înţeleagă că e ceva foarte grav. Sunt multe situaţii care nici măcar n-au intrat în film, pentru că nu e loc de atât de mult detaliu, în care pur şi simplu, din partea guvernului tehnocrat li s-a spus: „Mai lăsaţi-ne în pace, că noi avem multe chestii importante. Acum, asta cu dezinfectanţii, hai să fim serioşi. Voi scoateţi ce scoateţi, treaba voastră“. Atitudinea asta se vede şi în film. La un moment dat, la guvern, există o conferinţă de presă unde, după ce şi guvernul recunoaşte că dezinfectanţii erau diluaţi, că au făcut propriile teste, Tolontan le zice: „Bine, bine, dar tocmai ne-aţi spus acum două-trei săptămâni că sunt OK“. Şi ei zic: „Da, ce-a fost a fost, mai lasă-ne în pace“. Cred că cel mai complicat este să trăieşti într-o societate în care guvernanţii au senzaţia că între ei şi cetăţeni este o mare prăpastie şi ei au dreptul să trateze puterea pe care o au ca pe ceva ce e al lor şi li se cuvine.
Nu se simt accountable (n.r. – responsabili) pentru ce fac şi cum fac. Este, în mod evident, o problemă. În momentul ăla, o societate nu mai funcţionează. Asta este problema actuală a multor ţări, că au fost preluate de populişti, dar şi de oameni care au impresia că într-o democraţie în care au fost aleşi, aceste voturi le-au fost oferite pentru a le da dreptul să trateze guvernarea ca pe o putere privată pe care o au asupra a milioane de vieţi.
„Clasa politică se ascunde“
Apropo de relaţia cu statul, Vlad Voiculescu v-a permis acces în Ministerul Sănătăţii.
Da, a fost primul politician care a acceptat o discuţie mai lungă. Ne-a spus că transparenţa este singurul mod de a da înapoi cetăţenilor ce e al lor şi că dreptul la sănătate e un drept inclus în Constituţie, iar în Ministerul Sănătăţii se minţise şi se minţea în continuare, aşa că unul dintre obiectivele lui era să transparentizeze din nou procesul decizional, ca oamenii să înţeleagă cum şi de ce se luau anumite decizii. Dar asta s-a întâmplat şi pentru că Vlad Voiculescu nu era din sistemul politic.
Ce-am învăţat pe parcursul filmului este că politicienii, mai ales cei care au un CV format strict în politică – aici e inclus şi domnul Cioloş –, niciodată nu acceptă transparenţa, pentru că s-ar putea să fie mâncaţi de vii de colegii lor. Dacă ei se înţeleg: „Noi suntem puterea, voi sunteţi cetăţenii“, iar apoi unii dintre ei dau transparenţă către cetăţeni, se pare că sentimentul lor e că trădează gaşca politică. Iar ei vor să mănânce o pâine în continuare în politică. Aşa că, atunci când sunt încolţiţi, politicienii doar pretind că sunt transparenţi. Iar asta este cel mai complicat pentru jurnalişti, pentru că ei nu au un dialog cu politicienii, ci un conflict constant. Doar printr-o presiune poţi să-i aduci în situaţia în care ei recunosc un anumit lucru. Atunci, jurnalistul e pus în situaţia de a alerga non-stop după dovedirea adevărului. Iar asta nu e o situaţie în care o ţară se poate dezvolta.
Clasa politică se ascunde, jurnaliştii aleargă după ei, iar, pe drum, mulţi sunt corupţi, pentru că nici jurnaliştii, nici trusturile de presă nu rezistă până la capăt – vezi cazul Ungariei.
Alexander Nanau, premiat cu „Ochiul de aur“ la Festivalul Internaţional de Film Zurich (Foto: epa efe)
Jurnaliştii şi Voiculescu, metafore în film
Dar ce a însemnat accesul în interiorul Ministerului Sănătăţii?
Am putut observa ce înseamnă pentru un om normal, cum era la momentul ăla Vlad Voiculescu, care, atunci când l-am abordat, nu era în politică şi nici nu ştiam că va fi în politică. Trebuie să fie foarte clar, noi am început să filmăm documentarul ăsta la începutul anului 2016, n-aveam niciun fel de perspectivă despre ce-o să se întâmple cu Vlad Voiculescu (n.r. – a devenit ministru al Sănătăţii începând cu 9 mai 2016). Dar da, am putut observa atitudinea unui om din afara politicii care, de pe o zi pe alta, este aşezat într-un fotoliu de ministru. Am văzut, deci, cum primeşte un om normal aceste informaţii din sistem şi ce decizii ia cu o atitudine care nu e de politician. Asta ne-a interesat cel mai mult pentru că, pentru noi, în tot filmul, atât jurnaliştii, cât şi Vlad Voiculescu, sunt nişte metafore.
În ce sens?
De pildă, jurnaliştii pe care noi îi urmărim sunt o metaforă pentru orice jurnalist la care vine o sursă şi care este pus în situaţia de a verifica informaţia şi de a avea responsabilitatea de a duce mai departe informaţia către populaţie, dar şi de a interoga cumva politicul. Nu e vorba despre Cătălin Tolontan sau despre Vlad Voiculescu, este vorba despre o metaforă mai puternică cu privire la ce înseamnă să fii jurnalist şi să-ţi faci meseria cum trebuie, ce înseamnă să fii pus în poziţia unui politician care trebuie să ia decizii sub presiune, decizii care pot influenţa moartea sau viaţa unor oameni. În Ministerul Sănătăţii, după cum am aflat în ultimii ani, două propoziţii ajung pentru a omorî oameni. „Suntem la fel de bine ca în Germania. Tratamentul de-aici la fel de bun ca-n Germania“. Două propoziţii care-au omorât oameni. Asta ne interesa, ce face un om cu această, putere odată ce-o capătă.
Documentarul „colectiv“, o oglindă pusă-n faţa spectatorului
La nivel personal, dată fiind tema din spate – tragedia de la Colectiv –, ce ţi s-a părut cel mai dificil?
Da, e o temă foarte emoţională, motiv pentru care treaba mea ca regizor a fost să tratez lucrurile cu distanţă. Am ţinut ca durerea şi suferinţa să fie tratate cu destul respect şi distanţă, aşa încât spectatorul să-şi poată face propria imagine, fără să venim noi cu o emoţie patetică, o emoţie pe care chiar s-o pui acolo şi spectatorul să nu mai aibă şansa decât să sufere cu unul sau să se bucure cu altul. În procesul ăsta, cel mai complicat a fost identificarea cu părinţii pentru că, aflând atâtea informaţii despre cum s-a minţit şi cum s-a manipulat, a devenit atât de clar că un grup de oameni format din politicieni şi oameni din sistemul de sănătate, cu rea intenţie, au decis să sacrifice viaţa copiilor acestor oameni. Nu ştim de ce. E foarte greu să te pui în pielea unor oameni care şi-au pierdut copiii pentru că într-o perioadă în care erau atât de vulnerabili, cineva i-a manipulat şi i-a minţit voit, ştiind că manipularea va duce la moartea copiilor.
„Care mai e diferenţa între noi şi China?“
Se adaugă şi faptul că atunci nimeni din sistem nu a fost tras la răspundere.
Exact, nu e nimeni tras la răspundere pentru deciziile pe care le ia dintr-o poziţie de responsabilitate. Dacă trăim într-o societate în care un politician nu poartă nicio responsabilitate, fie ea şi penală, pentru deciziile pe care le ia, atunci avem o problemă gravă. Care mai e diferenţa între noi şi China? Adică ai coronavirus, guvernul chinez minte despre amploarea lui de la bun început şi devine o problemă globală, care a costat deja peste 2.700 de vieţi. Ne dăm seama şi de ce presa e atât de importantă.
Pentru un cetăţean, o societate liberă înseamnă nu doar că poate să circule liber peste graniţe, ci şi că deciziile pe care le ia pentru propria viaţă şi pentru comunitatea în care trăieşte sunt luate liber. „Liber“ înseamnă că sunt informat corect şi că pot lua decizii în baza informaţiilor, decizii care-mi aparţin pentru că am evaluat toate părţile.
În momentul în care informaţia este pervertită, practic nu mai sunt liber. Sunt nişte decizii care mi-au fost impuse de cel care a manipulat informaţia. Şi-atunci asta e deja autocraţie, nu mai e democraţie, cum credem noi că e forma de organizare a statului în care trăim.
Lăsând aplauzele lungi deoparte, ce fel de reacţii aţi primit în festivalurile de film din afara ţării?
Reacţiile de pe toate continentele au fost unanime, în sensul în care identifică povestea asta cu societatea lor. Povestea le vorbeşte tuturor ca şi cum ar fi o problemă din ţara lor. Nu punctual,
cu foc sau cu infecţii, ci cu relaţia între cei care guvernează şi cetăţeni. Iar cetăţenii, în toate ţările, că e Elveţia, că e America, că-i Olanda, trăiesc cumva aceeaşi frică din 2016 încoace, de când pică democraţie după democraţie pe mâna unor populişti. Toată lumea trăieşte cu teama că nu ştie dacă mâine statul lor va mai fi funcţional, în sensul de a le proteja viaţa. Ne este din ce în ce mai clar că cei de la guvernare una declară – prin populismul pe care-l afişează – şi altele sunt de fapt inten-
ţiile din spate. E ca şi cum toţi suntem într-o maşină care se îndreaptă, full speed (n.r. –
cu viteză maximă), către un zid. La volan sunt aceşti nebuni, cum sunt în Brazilia, şi în Anglia, unde, la fel, pe baza unei minciuni despre sistemul de sănătate a ieşit Anglia din Uniunea Europeană. Şi noi ne uităm la ei şi nu ştim ce dracu’ fac. Nu ştim de ce ne duc spre zid, nici cum să oprim maşina şi nici cum să-i înlăturăm de la volan. E această groază despre ce se întâmplă cu vieţile noastre în mâna unor guvernări care clar nu mai au nicio legătură cu noi.
Lucrurile se schimbă
Care speri să fie efectul documentarului?
Sper ca oamenii să-şi dea seama că e timpul să fie – fiecare pentru el – integru, acolo, în spaţiul lui, că e la locul de muncă sau acasă. Să înveţe să citească informaţia din presă atent, să nu se lase manipulat. Trebuie să învăţăm că nu mai putem tolera să acceptăm autoritatea unor impostori în toate poziţiile sau să nu acceptăm dacă ştim că există corupţie în jurul nostru. Altfel, nu există nicio şansă de a curăţa societatea sau de a face România un loc în care chiar poţi sau vrei să trăieşti. Ceea ce nu înseamnă că nu s-au întâmplat lucruri pozitive de la Colectiv încoace. Societatea civilă nu a fost niciodată atât de puternică cum e acum. Faptul că mii de oameni au donat pentru construirea unui spital după ce politicienii au promis la fiecare alegeri că vor construi spitale, după care au furat banii şi-au fugit cu ei, pentru ca ulterior să vină alţii să promită, să fure banii şi să fugă cu ei, înseamnă foarte mult. Încep să fie din ce în ce mai mulţi oameni care-şi recunosc responsabilitatea în perimetrul lor şi asta şi sper de la film. Să-şi zică fiecare: „Care-i atitudinea mea de viaţă de fapt? Accept autoritatea unor oameni despre care ştiu că-s impostori? Când ascult ştirile şi aud politicieni vorbind tâmpenii, folosindu-şi vocea doar pentru a ataca alţi politicieni, în loc să-mi spună ce fac concret pentru mine, cetăţeanul – cum diger această informaţie?“. Asta sper: să fie ca o mică oglindă în faţa fiecărui spectator.
„colectiv“, premiat deja de trei ori
l Numele:
Alexander Nanau
l Data şi locul naşterii:
18 mai 1979, Bucureşti
l Studiile şi cariera:
În 1990, Alexander Nanau a emigrat, împreună cu părinţii, în Germania. A absolvit regia la Academia germană de Film şi Televiziune din Berlin.
S-a întors în ţară pentru a produce documentarele „Lumea văzută de Ion B.“ (2009) şi „Toto şi surorile lui“ (2014). Cel dintâi a câştigat, în 2010, premiul Emmy International, la categoria Arts Programming, fiind prezentat în peste 40 de festivaluri de film. În 2015, „Toto şi surorile lui“ a fost nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film, la categoria Cel mai bun documentar. De asemenea, a fost premiat în mai multe festivaluri internaţionale, precum cele de la Zürich, Varşovia, Leipzig şi Sarajevo.
„colectiv“, cel mai recent documentar al lui Nanau, a fost premiat la Festivalul Internaţional de Film din Zürich, la Festivalul Internaţional de Film Tromsø şi a primit premiul special al juriului la Festivalul La Roche-sur-Yon.
l Locuieşte în: Bucureşti.
Se încarcă comentariile...
