Alte momente ale stagiunii Operei bucureştene

Aş spune că am ales la întâmplare. Totuşi, nu-i chiar aşa. M-au atras în primul rând unele nume de cântăreţi străini, dintr-un program care umple săptămâna cu circa 3-4 spectacole. Semnul promiţător vine însă între 20 şi 26 martie, când publicul are de ales între trei opere, un balet şi un recital, cinci seri în total.

„Elixirul dragostei”

Aşadar am mers la „Elixirul dragostei”, în care punctele de interes erau soprana Paola Santucci din Italia şi tenorul Florin Guzgă, solist al Operei Naţionale Române Iaşi. M-am bucurat că montarea italianului Marco Gandini şi-a menţinut prospeţimea, ceea ce înseamnă că indispensabila întreţinere a producţiilor funcţionează. Faptul s-a văzut prin animaţia scenică, îndeosebi a mişcării corului şi apoi a soliştilor, prin plăcerea tuturor de a juca.

Şansa a fost şi că soprana invitată, Adina plină de vervă, dinamică, plăcută, s-a agitat mult, cu atitudini diverse şi potrivite, nevrotice uneori. Deosebit de muzicală, Paola Santucci a cântat în general cu preciziune, afişând un glas lirico-lejer nu foarte amplu, dar bine impostat şi pătrunzător în sală. Limitele vocii au fost evidente în registrul acut, ale cărui note de Si bemol şi Do natural, prudent expuse, atent pregătite şi atacate în manieră proprie, au mers uneori către asprimi şi chiar stridenţe.

Paola Santucci şi Florin Guzgă. Foto Paul Buciuta / Marea Dragoste

Speranţa numărul unu a tinerilor tenori lirici români, Florin Guzgă, şi-a demonstrat cu prisosinţă calităţile – un glas omogen cu bună trecere peste problematicul pasaj de registru, cu sunete înalte solide şi bogate în armonice, ce suplinesc liniaritatea vibraţiilor domeniului central al vocii. Artistul a stăpânit partitura graţie experienţei dobândite în spectacolele ieşene, însă dozajul trebuie să-i stea în atenţie, spre a-l feri de oboseala conducătoare către opacizări sonore. Nemorino al său a început spectacolul mai static, cu mai puţin umor, dar a continuat degajat şi plin de implicare comică.

Dulcamara a fost cunoscutul bariton Vicenţiu Ţăranu, şi el cu evoluţie mai reţinută la intrarea în scenă, dar care a continuat prin cânt cuceritor şi atitudini amuzante, aşa cum trebuie.

Destul de inegal din unghiul emisiei vocale a apărut baritonul Florin Simionca (Belcore), al cărui glas frumos colorat poate fi pus mai elocvent în valoare prin studiu aprofundat.

În micul rol Giannetta, delicata soprană Cristina Eremia a cântat luminos şi a jucat incitant.

Cred însă că performanţa absolută a serii a venit din partea ansamblurilor aflate sub bagheta lui Iurie Florea. După un preludiu uşor greoi, experimentatul dirijor a dăruit partiturii spiritul buf donizettian, în tempouri alerte, accelerando-uri bune (terţetul Adina-Belcore-Nemorino, primul act) şi secvenţe „concertato” (finele primului act) echilibrate. Este remarcabil că instrumentiştii l-au urmat cu seriozitate şi au cântat admirabil, omogen şi... fără rateuri. Florea a fost susţinut şi de prestaţia corului, încă posesor al „benzinei Stelian Olariu”, de care actualul maestru, Daniel Jinga, trebuie să profite şi s-o „realimenteze” pentru prezervarea formei acestui minunat instrument al Operei Naţionale.

„Nabucco”...

...i-a avut ca oaspeţi pe baritonul rus Boris Statsenko (foto dreapta) pentru rolul titular şi pe soprana bulgară Gabriela Georgieva, Abigaille, într-un spectacol des întâlnit pe afişul bucureştean, o producţie care împlineşte în 2017, cum scriam cu un alt prilej, trei decenii de viaţă. Şi „Nabucco” semnat de regizorul Hero Lupescu, de scenograful George Doroşenco şi-a păstrat, peste timp, fiorul expresiei.

Statsenko este dramatic prin cânt şi joc, plin de forţă, cu glas amplu şi adresări dure. A demonstrat-o în multele pagini în care scriitura verdiană reclamă asemenea calităţi, impregnându-le cu accente şi impulsuri de grandioasă autoritate, violente. Nu înseamnă că artistul nu a indus şi momente emoţionante, prin cânt moale, de pildă în secvenţele „Andante” şi „Allegro moderato” din marele duet cu Abigaille. La pasiv aş nota o oarecare lipsă de proiecţie sonoră în anumite pasaje, precum „S'appressan gl'istanti” din finalul părţii a doua a operei.

Personajului Abigaille, Gabriela Georgieva i-a rezervat un contur vocal potrivit, cu agilităţi dramatice expuse cu acurateţe, dar şi cu nuanţări în secţiunea „Andante - Dolce cantabile” a ariei „Anch'io dischiuso” din debutul părţii a doua. Unele note acute, din păcate, au avut redusă vibraţie şi, în consecinţă, stridenţele s-au strecurat... fără a putea fi ocolite.

Marius Boloş şi Corul Operei Naţionale Bucureşti         

Cu glas frumos, basul Marius Boloş a conturat profilul complex al lui Zaccaria, de la energie la lirism, în timp ce mezzosoprana Oana Andra a interpretat cu căldură şi frazare fluentă până la nota de La natural acut, impecabil servită, scurta rugăciune, „Oh, dischiuso è il firmamento”, din ultima parte.

Din distribuţie au mai făcut parte tenorul clujean Cristian Mogoşan (Ismaele mai mult înclinat către discursul eroic), basul Iustinian Zetea (Marele Preot), tenorul Andrei Lazăr (Abdallo pierdut în ambient) şi soprana Andreea Novac (Anna, ale cărei sunete înalte au plutit peste ansamblul final).

Şi, din nou, după numai câteva zile, bagheta fermă a lui Iurie Florea, fără gestică largă dar cu eficienţă, a condus exemplar orchestra şi corul teatrului, aflate în formă bună. Instrumentiştii au cântat îngrijit şi cu aplecare pentru rigoarea intrărilor, a atacurilor, pentru raporturile optime între partide, fără erori. Corul a fost monumental şi a acţionat ca un bloc compact, unitar şi aproape integral expresiv în redarea dramaturgiei. Poate doar celebrul „Va, pensiero” ar fi trebuit să evite concreteţea şi să se îndrepte „sotto voce” spre tălmăcirea interiorizată a dorului de casă, zburând „pe aripi aurite”.  

„Elixirul dragostei” şi „Nabucco” la Opera Naţională Bucureşti, două spectacole reuşite, din care se reţine progresul ansamblurilor – orchestră şi cor, primă şi importantă condiţie pentru o nouă calitate, spre viitoarea performanţă.

(Textul a fost publicat în Revista Cultura, seria a III-a, nr. 9 (565), joi 2 martie 2017)