(Alte) seri la Opera Naţională

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Începutul lunii februarie a oferit, la Opera Naţională Bucureşti, câteva repere atractive, cu titluri îndrăgite şi invitaţi (în parte) de reală calitate, astfel încât sala a fost (aproape) plină seară de seară.

Spre exemplu, reprezentaţia cu „Nabucco“ de Verdi a fost un eveniment prin (re)apariţia sopranei Anda-Louise Bogza în rolul Abigaille, glasul său superb, amplu, vibrant şi învăluitor, condus cu siguranţă şi supleţe într-o ţesătură extrem de dificilă şi solicitantă, cucerind încă de la primele sunete, conferind partiturii şi strălucire şi dramatism şi sensibilitate, conturând trăirile personajului în special prin expresia şi coloristica vocală, spre încântarea iubitorilor „cântului frumos“. Remarcabil este şi faptul că demersul său interpretativ se derulează fără efort, fără nicio intenţie de a forţa sau de a epata prin acute sau prin agilităţi, toate acestea făcând parte, firesc, dintr-o construcţie unitară şi perfect echilibrată, pe bună dreptate îndelung aplaudată.

Din nou, în rolul titular a evoluat baritonul Ştefan Ignat, pe coordonate atât de bineştiute, structura lui „Nabucco“ permiţându-i să parcurgă scriitura vocală cu intensităţi extreme, dure şi chiar agresive, încercarea sa de a apela şi la sonorităţi mai estompate găsindu-şi cu greu o rezolvare, chiar şi în celebra rugăciune. Trecând peste lipsa de flexibilitate vocală, peste momentele „sub ton“ destul de frecvente sau peste acutul „drept“, trebuie să recunosc faptul că solistul a avut o prestaţie superioară celor din spectacole precedente, tocmai pentru că, de această dată, cerinţele rolului au fost mai aproape de modul său de cânt, dominat de dorinţa de supradimensionare a sunetelor emise.

image

Spectacolul „Nabucco“ de Verdi, pe scena Operei Naţionale din Bucureşti

Dacă tenorul Liviu Indricău a abordat rolul Ismael cu aplomb, etalându-şi glasul metalic şi acutele generoase, dar fără pregnanţa eroică pe care o aşteptam, mezzosoprana Sidonia Nica a fost o credibilă Fenena, atât vocal (bine realizată şi aria), cât şi scenic, iar soprana Simona Neagu a apărut (doar) în episodica Anna, basul Horia Sandu a debutat în Zaccaria, reuşind să susţină cu mult curaj intervenţiile care cer anvergură şi o anume linie majestuoasă, pe care timbrul său calitativ ar avea toate datele să o pună în valoare, dar deficienţele de ordin tehnic şi de emisie îi creează probleme, simţindu-se bine în paginile cântate în piano, adesea apreciate şi de public.

La rândul său, tenorul Andrei Lazăr a apărut pentru prima oară în Abdallo, personaj secundar în care însă glasul său s-a impus prin incisivitate şi sonoritate remarcabilă. Corul pregătit ca întotdeauna de maestrul Stelian Olariu a fost „la înălţime“, poate mai puţin implicat emoţional (ceea ce ar motiva şi faptul că, după multă vreme, „corul sclavilor“ nu a fost bisat), baletul – solişti Mădălina Slăteanu, Raul Oprea, Ionuţ Arteni – a adus o anume culoare, deşi coregrafia nu este deloc ofertantă, iar orchestra a avut consistenţă, evitând la limită senzaţia de „fanfară“, cu solo-uri instrumentale corecte şi o paletă destul de variată ca expresivitate, sub bagheta lui Răsvan Cernat, care a condus cu rigoare întreg ansamblul, solicitând uneori un tempo rapid care a generat decalaje în relaţia cu soliştii şi corul, preferând o mişcare mai lentă în aria lui Abigaille, chiar dacă tensiunea dramatică se preta la o tratare alertă.

Cu toate rezervele menţionate, spectacolul a captivat, a „curs“ omogen, fără „accidente“ sau neîmpliniri majore, beneficiind de o distribuţie echilibrată, punctul culminant rămânând însă evoluţia sopranei Anda-Louise Bogza, ovaţionată în astfel de roluri de anvergură şi la Arena din Verona sau la Florenţa, la Staatsoper Viena, la Munchen sau la Berlin, la Opera din Praga unde este prim-solistă de mulţi ani – iar caratele ce au recomandat-o pe astfel de scene legendare s-au reconfirmat din plin şi la Opera bucureşteană, într-o producţie montată, cândva, de Hero Lupescu, rezistând timpului cu destulă acurateţe, deşi multe din detaliile regizorale s-au pierdut, păstrându-se însă „linia mare“ a viziunii de ansamblu, scenografia imaginată de George Doroşescu şi coregrafia semnată de Doina Andronache.

Au urmat două spectacole cu „Evgheni Oneghin“ de Ceaikovski, în sistemul ciudat „instituit“ în actuala stagiune, propunând aceeaşi lucrare în seri succesive, cu distribuţii doar în parte diferite – concepţie greu de înţeles şi oricum total atipică. În cea de a doua „versiune“, sub conducerea lui Iurie Florea a evoluat, în rolul titular, baritonul Florin Estefan, invitat de la Cluj, etalându-şi glasul generos, penetrant şi bine condus, dublat de o interpretare vocal-scenică adecvată personajului, surprinzând însă printr-un vibrato mult prea larg (unii i-ar spune „bătaie“…), pe care nu l-am remarcat în apariţiile sale anterioare la Bucureşti sau în ţară. Soprana Iulia Isaev a fost din nou Tatiana, mult mai sensibilă şi implicată în trăirile şi frământările eroinei, comparativ cu spectacole precedente, încântând prin paleta diversă de culori şi nuanţe, prin calitatea vocii şi eleganţa frazei, reapărând însă, destul de frecvent, sunetele „sub ton“, aspect de care am încercat să fac abstracţie tocmai pentru că a realizat o creaţie cu totul deosebită. La rândul său, tenorul Lucian Corchiş a redevenit Lenski, un personaj convenabil timbrului şi structurii sale, excelând în celebra arie ce se pretează la cântul în falset, pe care ştie să-l stăpânească, dar în ansambluri a deranjat emisia lui „deschisă“ şi uşor nazală, în totală discordanţă cu maniera „acoperită“ a partenerilor de scenă.

Cel puţin ciudat, pentru rolul Olga a fost invitată din Rusia mezzosoprana Polina Garaeva, chiar dacă nu este un personaj de prim-plan, având o voce bună şi îngrijit condusă (în momentele când s-a auzit), cu o prezenţă scenică agreabilă. Dacă mezzosoprana Emanuela Pascu, de asemenea invitată, a debutat în Filipievna, rezolvată cu acurateţe dar destul de departe de specificul „de compoziţie“ cerut de bătrâna Doică, în rest ceilalţi solişti au susţinut rolurile respective în ambele spectacole, deşi în ansamblul teatrului există colegi care nu sunt programaţi decât sporadic sau chiar deloc. Basul Marius Boloş a fost un Gremin credibil, cu un glas rotund, cu un registru grav consistent, dar cu dificultăţi în acut, mezzosoprana Sorana Negrea a conturat corect rolul Larina (cam prea tânără, totuşi…), bas-baritonul (din cor) Dan Indricău a fost şi Căpitanul şi Zaretzki, iar tenorul Liviu Indricău a realizat, de asemenea în ambele spectacole, un Triquet pe coordonatele amuzante cerute de rol, după ce cu o seară înainte fusese Ismaele în „Nabucco“ – solicitând o abordare eroică total diferită de linia elegantă şi lirică a „cupletului“ din opera ceaikovskiană-, trecere nefirească şi obositoare pentru solistul care, în paralel, repetă pentru rolul Rodolfo din „Boema“. Cine face astfel de programări nu ştiu, dar singur sunt neinspirate (nu vreau să spun… neprofesioniste).

Corul a fost din nou „în formă“ (maestrul Stelian Olariu nu se dezminte niciodată!), baletul a oferit scurte secvenţe „la bal“, micuţa Sofia Negreu a cucerit prin graţie în Tatiana-copil, iar orchestra a sunat chiar bine, expresiv şi suplu, dar dirijorul Iurie Florea nu a reuşit să evite dezechilibrele apărute între fosă şi scenă, remarcându-se în compensaţie un plus de nuanţare şi o mai mare apropiere de spiritul partiturii, spre deosebire de trecutele spectacole cu opera de Ceaikovski. Privită în ansamblu, şi acea reprezentaţie a fost atractivă şi „curată“ – desigur făcând abstracţie de neîmpliniri diverse-, urmărită de un public numeros care a aplaudat totuşi doar sporadic şi reticent (singura cu adevărat răsplătită entuziast fiind aria lui Lenski), revanşându-se la final, când interpreţii s-au bucurat de ovaţii prelungi.

image

Desigur este bine şi aşa, dar reacţia denotă fie faptul că mulţi dintre solişti nu au convins, fie că printre spectatori nu s-au regăsit decât puţini melomani împătimiţi, care au preferinţe, cunosc (în principiu) lucrarea şi aplaudă în momentele semnificative. De ce nu prea mai vin aceştia în sală? De ce solişti de valoare ai teatrului nu s-au regăsit deloc pe afişul stagiunii sau în cel mai bun caz, au apărut doar o singură dată – şi atunci în roluri de plan secund ‒ preferându-se invitaţi şi colaboratori până şi pentru câteva replici? Este o altă discuţie…

 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite