Arte

articolul anterior articolul urmator

Angela Marinescu:„Am vrut să fiu mai degrabă violentă decât viscerală“

1
20 Apr 2010 17:01:01
Autor: adevarul

Poeta, care şi-a transformat versurile în implozii ale tragicului biografic, spune că şi-a exprimat autenticitatea printr-un limbaj inovator. În „Probleme personale“, cel mai recent volum de poezie, editat de Cartea Românească, Angela Marinescu îşi exprimă beatitudinile prin  crispări spasmodice, potrivit criticului Alexandru Cistelecan.

„Adevărul": După „Probleme personale", care a apărut toamna trecută, la ce lucraţi acum?

Angela Marinescu: Nu mai scriu nimic. Nu pot să stau la masă, pentru că mi-e frig tot timpul. Mă simt foarte rău. Nu mă mai interesează, am depăşit povestea cu scrisul. Cred că există ceva şi dincolo de artă: viaţa de zi cu zi. Nu-i capătul vieţii arta, nu toată lumea face artă.

Aţi învins lupta cu boala?

Am fost operată la sân, în septembrie se fac trei ani de la operaţie. Am hepatită C, am făcut transfuzii. Problema la sân am descoperit-o într-o fază incipientă. Sunt atât de paradită după tuberculoză, că n-aş mai fi rezistat la citostatice, mai ales că există moarte de boală citostatică. Am o stare de oboseală continuă şi planează asupra mea, aşadar, nişte chestii grave, pe care cu greu le suport. Tot timpul sunt îngrijorată: dacă o fi metastază?

Tuberculoza, pe care aţi făcut-o de la 15 ani, v-a determinat să daţi la Medicină?

Boala m-a ţinut 14 ani, până la 26 de ani. În perioada asta, m-am pregătit pentru Medicină. În anul cinci, am întrerupt facultatea, pentru că după absolvire trebuia să mergi obligatoriu să lucrezi la ţară. M-am transferat în anul al treilea la Psihologie, la Bucureşti. Acum îmi pare rău că n-am terminat Medicina, e o facultate serioasă.

Mai aveţi nostalgia Aradului, oraşul în care v-aţi născut?

Nu am mai fost de 20 de ani la Arad. E un oraş de graniţă, cu mulţi nemţi, cosmopolit. Am nostalgia părinţilor, a copilăriei, a oraşului. Trăiesc numai din nostalgii, din trecut, din melancolii. Nu mai pot avea alt viitor, numai la copil mă mai gândesc. Alexandru, fiul meu, e iubirea vieţii mele. Grija faţă de copil e atât de mare, încât te copleşeşte.

„Am căutat energia de a te destructura"

De ce aţi ales  „subpoezia"?

Eu fac subtext, subliteratură, subdisidenţă, numai subviaţă n-am putut să fac. De fapt, n-am vrut să fac poezie. Nu am crezut că ceea ce fac poartă vreun nume. Nu am terminat Filologie sau Filosofie. Eram o tipă extrem de bolnavă şi extrem de marcată psihic, aşa că m-am trezit că scriu, probabil, pentru că nu am avut altă posibilitate. Şi atunci am numit asta subpoezie.

Prima încercare, de genul ăsta, a fost în „Structura nopţii", în 1979.

Pe mine nu mă interesa decât energia care se degajă dintr-un gest artistic, uman - energia de a te destructura, de a te distruge. Boala m-a  făcut să vreau să mă distrug într-un mod care să semnifice ceva.

Cum aţi reuşit să lărgiţi limitele limbajului?

Scrisul e o meserie. La un moment dat, simţi că tiparul poeziei  nu te mai satisface, nu-ţi mai ajunge. Asta se întâmplă odată cu evoluţia vieţii tale. Dacă devii lucid şi înţelegi ce faci, dacă posezi o anumită tehnică de lucru, atunci astea două la un loc pot să lărgească limitele limbajului.

„Voiam să mut în poezie nebunia jazzului de avangardă"

Suferinţa şi chinul aduse de boală au fost defulate în scris?

Da, nu mai puteam face cure. Nu mai puteam sta la pat, nu mai puteam citi, numai violenţa mă satisfăcea sau melodicitatea spartă. Îmi plăcea muzica progresivă a lui Klaus Schulze sau a celor de la Kraftwerk etc. Ascultam la radio jazz de avangardă şi atunci am scris „Blindajul final". Voiam să mut în poezie nebunia jazzului de avangardă, pentru că îmi doream altă muzică, altă poezie, altă artă, altă nebunie. Îmi place dadaismul, îmi place prima revoltă care intervine în viaţa ta, când vrei să spargi toate tiparele limbajului, toate convenţiile, toate legile, tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Oricine pe lumea asta îşi începe gestul artistic printr-un element biografic. „Probleme personale" nu înseamnă, totuşi, că sunt bolnavă, că am un copil, ci înseamnă că am o relaţie personală cu toate problemele pe care mi le pun.

Cum v-aţi raportat la colegii dvs. de generaţie?

Când eram bolnavă, nu puteam să-i citesc pe Blandiana, pe Sorescu, pe Nichita, pe Mazilescu, pe Mircea Ivănescu, pe Gellu Naum. Nu mă satisfăcea nimic. Nu puteam să accept pe nimeni, nu din răutate, nu din invidie, ci dintr-o dorinţă profundă de a fi eu însămi şi de a nu mă alătura colegilor mei. Ei au avut parte de premii, de sănătate normală, au făcut tot ce-au dorit. Eu eram tot timpul dărâmată de boală, de neputinţă, de lipsă de bani. Devenisem agresivă.

Inovatoare în limbaj

Aţi dinamitat versul cu violenţa limbajului, nu a fost prea multă agresivitate pentru o femeie?

Dacă ai expresie şi tehnică, ele se pot combina. Am construit un limbaj violent care nu exista.Violenţa am convertit-o într-o energie care, da, a dinamitat cu totul versul. Cu greu am găsit acest limbaj, pentru că, în artă, violenţa există de când lumea şi pământul. Femeile erau mai degrabă viscerale decât violente, eu am vrut să fiu mai degrabă violentă decât viscerală. Nu sunt o inovatoare autentică. Violenţa nu ţine de inovaţie. Am mers foarte mult pe autenticitate, încât violenţa care venea de dedesubt a devenit expresie mediată, gândită. M-am orientat ca un animal, din instinct, având instincte foarte bune. Mă consider o inovatoare în limbaj. Am creat „Structura nopţii", în 1969, ştiind că nicio fată nu scrisese până atunci aşa ceva.

Poezia dvs. e străbătută totuşi de accente mistice.

Am accente mistice teribile, cel puţin în tot ce-am scris până în '90. Trăiam greu şi salvarea o găseam numai în aceste accente. Poemul „Parcul", pe care îl închei cu un citat din Sfântul Augustin, e important în acest sens. 

"Oricine pe lumea asta îşi începe gestul artistic printr‑un element biografic. «Proble-me personale» nu înseamnă totuşi că sunt bolnavă, că am un copil, ci înseamnă că am o relaţie personală cu toate problemele pe care mi le pun."
Angela Marinescu
poetă

„Într-o relaţie, contează cine-i mai bun în viaţă"

1 Comentariu

Gavriil Stiharul
9.08.2015, 10:27:22

In Romania lui Ceausescu era o adevarata tragedie sa ai o suferinta. Incompetenta medicilor era direct proportionala cu aroganta lor. Pentru un bolnav, doctorul era a doua boala. Nici acum lucrurile nu stau mai bine. Sfatul lui Octavian Goga: „Să nu știe nimeni ce răni te dor” este totdeauna binevenit. Asta fiindca doar sfintii au compasiune. Oamenii se bucura ca nu sunt ei in locul tau.

Modifică Setările