Apocrif Enescu la Festival

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Daniele Gatti la Enescu 2021
Daniele Gatti la Enescu 2021

Celebrarea lui Enescu la 140 de ani de la naştere ne găseşte într-o situaţie inconfortabilă. Avem un Muzeu Enescu în Bucureşti care stă să cadă, mai ales casa în care locuia compozitorul, aflată în spatele palatului Cantacuzino-Nababul. Avem un Festival Enescu în criză de management.

Avem o adevărată anchetă de detectiv (erudit şi intelectual ca-n Numele trandafirului) realizată de Eugen Ciurtin, din care aflăm că partiturile lui George Enescu nu sunt clasate în patrimoniul naţional, dar în schimb sunt clasate alte obiecte, ceea ce face ca manuscrisele sale să poată fi tranzacţionate liber de oricine, oricând, după legile junglei ale capitalismului sălbatic. Nu avem o ediţie critică a operei Œdipe, a cărei partitură e o fotocopie manuscrisă, după atâţia ani şi enescologi. Drepturile de autor deţinute de editura Salabert sunt tot mai scumpe, ceea ce face practic imposibilă publicarea comercială pe DVD/Blu-Ray/Streaming a unui spectacol cu sigura sa operă. În fine, chiar acum, în timpul Festivalului, Komische Oper Berlin şi Opéra Bastille au premiere de producţii cu Œdipe, la aniversarea lui Enescu, în timp ce nici o Operă din România nu prezintă măcar fragmente în această stagiune.

Dar avem Strigoii şi Simfonia nr. 4, adică un fel de Concertul nr. 7 pentru pian de Beethoven şi Simfonia nr. 8 completă de Schubert.

într-o joi, 23 Septembrie, la Ateneul Român
Grieg: Peer Gynt op. 23
Vlad Ivanov – povestitor
Rodica Vică – soprană
Enescu: Strigoii
Rodica Vică (Regina), Alin Anca (Narator), Tiberius Simu (Arald), Florin Estefan (Vrăjitorul)
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Gabriel Bebeşelea – dirijor

La Ateneu, pentru că oratoriul Strigoii durează cam trei sferturi de oră, prima parte a concertului Filarmonicii a programat pe repede înainte Peer Gynt de Grieg. Iniţial m-am bucurat văzând numele lui Vlad Ivanov în postură de narator, prevestind o experienţă interesantă. A fost o idee foarte proastă. Actorul a citit cu poticneli versurile, părând la prima lectură şi arătând mereu dezorientat în ceea ce priveşte intrările sale în timp ce orchestra cânta. El amplificat electric, orchestra nu. Mai mult, dicţia lui Ivanov a fost aproape de neinteligibil, reverberaţia sălii transformându-i discursul într-o bolboroseală. Era imposibil să fii atent la muzică din cauza lui, iar efortul de a înţelege ce spunea a devenit atât de penibil, încât în final n-a mai contat nimic. Poate doar momentul comic când o fetiţă din public s-a speriat şi a sărit în braţele mamei atunci când Ivanov s-a înflăcărat, ridicând tonul ca să se audă de după orchestră. Tot ce aş putea adăuga aici, pe partea muzicală, este că, pe lângă plictisitoarea direcţie a lui Gabriel Bebeşelea, s-a adăugat şi vocea neaşteptat de slabă a sopranei Rodica Vică în Cântecul lui Solveig.

După pauză, a urmat premiera naţională a oratoriului Strigoii de Enescu, o partitură inedită şi „reconstruită” de Cornel Ţăranu şi Sabin Păutza, pentru ca Gabriel Bebeşelea să  înregistreze în 2018 lucrarea la Capriccio, alături de Orchestra Radio din Berlin şi un platou vocal aproape identic cu cel de la Ateneu (doar Florin Estefan l-a înlocuit pe Bogdan Baciu în micul rol al Vrăjitorului). Discul a primit recenzii complezent-politicoase, fără să producă vreo revelaţie în ceea ce priveşte creaţia lui Enescu sau interpretarea ei.

Pe scurt, în 1916, Enescu a contemplat ideea de a pune pe muzică o poezia omonimă şi mai degrabă minoră a lui Eminescu, lăsând în urmă o schiţă pentru pian incompletă, asupra căreia s-a aplecat vreme de vreo trei săptămâni. Manuscrisul s-a pierdut în timpul războiului, fiind redescoperit de Romeo Drăghici, fostul director al Muzeului Enescu şi fost colaborator al Securităţii, personajul negativ al anchetei lui Eugen Ciurtin, amintită mai devreme. Cornel Ţăranu a „finalizat” reducţia pentru pian în anii ’70, iar Sabin Păutza a „construit” în 2017 orchestraţia pentru ceea ce ar fi trebuit să însemne biletul de intrare în istorie al lui Gabriel Bebeşelea.

Am pus atâtea ghilimele pentru că rezultatul acestui „efort” muzicologic e cel puţin bizar. Basul narator recită în cea mai mare parte a timpului poezia lui Eminescu, pentru ca, la un moment dat, naraţiunea să fie predată ca o ştafetă tenorului care recită în continuare, inclusiv versurile Mariei, eroina, ce îi revin vocal sopranei abia într-o intervenţie finală, vorbind de pe lumea cealaltă. Practic, mai mult de jumătate din timp se recită poezia cu o ilustraţie muzicală în fundal. Mi se pare imposibil ca Enescu să fi fost atât de inept ca dramaturg, tocmai el, care era îndrăgostit de muzica lui Wagner, prezentând actul III din Parsifal în 1915 în premieră absolută în România. Faptul că personajele recită atât de extensiv arată mai degrabă că Enescu a abandonat ideea unei compoziţii după versurile lui Eminescu, renunţând să mai scrie muzica vocală. Ceea ce, pe cale logică, înseamnă că ceea ce am ascultat acum la Ateneu nu e chiar Enescu, în tot cazul nu e ceva ce el ar fi aprobat.

Strigoii

image

E o palidă consolare că Alin Anca l-a surclasat ca actor pe Vlad Ivanov, recitând mult mai clar şi mai interesant, fără nici o amplificare, trecând cu uşurinţă de la vorbit la cântat în cele câteva momente muzicale rezervate Naratorului. Sau că Rodica Vică a arătat o cu totul altă faţă din punct de vedere vocal în comparaţie cu Solveig. Sau că Tiberiu Simu a fost cel mai interesant ca voce şi prestanţă. Cât despre Florin Estefan, nu putem decât să mulţumim tuturor muzicologilor şi compozitorilor implicaţi că rolul Vrăjitorului e foarte scurt, pentru că altfel îi mai lipsea doar o cădelniţă pentru a completa imaginea sonoră a unui popă luat de val la o slujbă de duminică.

O după amiază indigestă, aşadar, iar ceea ce părea o sticlă veche şi nobilă de Dom Pérignon descoperită în pivniţa unui castel s-a dovedit a fi o bere cam răsuflată din care Enescu nu era mai mult de 5%.

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite