Arta cu care ne mîndrim la Cannes. De ce trebuie amendată Legea cinematografiei

Ce se întîmplă cînd vrei să faci funcţional un sistem îngheţat, dar în care unii se simt foarte bine, căci s-au obişnuit cu el şi au găsit cum să-l exploateze cel mai bine pentru propriul confort? Şi cînd ai o autoritate centrală privită ca slabă şi neimportantă şi prea puţină înţelegere publică pentru nevoia organizării unui domeniu unde mai toată lumea crede că se lucrează pe contracte de entuziasm şi se investeşte doar mîndrie naţională?

Camera Deputaţilor a scos domeniul Cultură din legea de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe (simple) pe perioada vacanţei parlamentare. Principalul act normativ pe care Ministerul Culturii dorea să-l modifice era Legea cinematografiei. În momentul de faţă, există riscul ca următoarea sesiune de finanţare pentru proiecte cinematografice să aibă loc pe baza aceluiaşi regulament, contestat de majoritatea cineaştilor – singurele soluţii fiind fie asumarea directă de către Guvern, fie adoptarea parlamentară în procedură de urgenţă a reformării sistemului.

De zece ani încoace, cinematografia românească cîştigă reputate premii internaţionale, e vedeta tuturor marilor festivaluri şi e lăudată pe toate continentele. Şi-n acelaşi timp, cinematografia actuală din România, cu Noul Val cu tot, e rodul zbaterilor individuale ale unor artişti şi producători, care lucrează, practic, în ciuda sistemului şi a legislaţiei, în condiţii de precaritate incomparabile cu ale oricărui domeniu cultural-artistic, într-o ţară în care cinematografele dispar. Cam despre asta e vorba, despre faptul că „miracolele“ trebuie transformate în mecanisme funcţionale – şi nu despre schimbarea unui director al Centrului Naţional al Cinematografiei cu altul ori despre faimoasa mantră românească tineri versus bătrîni.

Care sînt problemele? Să traducem, să umanizăm, deci, sistemul:

• Ştiaţi că, spre deosebire de subvenţiile instituţiilor publice ori de banii daţi prin sesiunile de finanţare de la AFCN etc., finanţările de producţie din cinematografie sînt în prezent credite rambursabile, adică un fel de împrumut, garantat cu filmul însuşi, pe care nimeni nu aspiră să-l recupereze? Şi că şi aşa, fără speranţa de a-l recupera, tot trebuie întrebat Consiliul Concurenţei, periodic, dacă e de acord că nişte bani daţi la film nu înseamnă ajutor de stat şi că nu riscăm să ne sară Uniunea Europeană în cap?
• Ştiaţi că sub 5% din valoarea acestor credite rambursabile a fost recuperată vreodată, chiar şi din încasările filmelor „populare“ pe care afirmă că le fac unii dintre cei ce „avertizează“ acum asupra tentativei de „etatizare“ a cinematografiei? Şi că, în condiţiile numărului de săli de cinema din ţara noastră şi ale preţului biletelor, raportat la costurile unui film, perspectiva „rambursării“ este de-a dreptul ridicolă, căci nici măcar un block-buster hollywoodian nu încasează destul în ţara noastră cît să acopere o finanţare de producţie.
• Cam ce sens are, deci, să se joace Centrul Naţional al Cinematografiei de-a Consiliul Concurenţei de cîte două ori pe an cînd sistemul este în mod evident nefuncţional (motiv pentru care aşa sistem nici nu există altundeva pe continentul nostru)? Doar ca să facă viaţa tuturor, inclusiv a lui, imposibilă?
• Aţi auzit de Toni Erdmann al lui Maren Ade? Filmul care a făcut furori la Cannes şi pe care mulţi dintre cei prezenţi la Festival l-au considerat demn de un premiu? Ei bine, Toni Erdmann nu doar că a fost filmat în România şi are în distribuţie actori români, dar are şi un coproducător minoritar român (HiFi Film). Care n-a primit finanţare de la CNC, fiindcă legea nu permite finanţarea coproducţiilor minoritare – spre deosebire de vecinii noştri bulgari sau sîrbi (dar şi spre deosebire de nevecinii noştrii din Bosnia Herţegovina). Care vecini sînt pe bună dreptate supăraţi că România nu aplică principiul reciprocităţii, iar proiectele româneşti ajung să primească finanţări de la Eurimages (Consiliul Europei) graţie implicării bulgarilor drept coproducători minoritari, fără ca proiectele bulgăreşti (sîrbeşti, kosovare, olandeze, franţuzeşti…) să aibă un sprijin reciproc similar.
• Ştiaţi că, la felul în care e formulată legea actuală, sumele ajunse în mod real la Fondul Cinematografic din încasările de publicitate ale TVR sînt egale cu 0?
• Ştiaţi că toate programele de educaţie cinematografică, atîtea cîte există, sînt realizate (doar de operatori privaţi) cu fonduri de pe te miri unde, fiindcă Legea actuală a cinematografiei nu include/susţine proiectele educaţionale?
• Ştiaţi că Legea cinematografiei reglementează şi situaţia Arhivei Naţionale de Filme (ANF), care gestionează o comoară de materiale filmice şi non-filmice din ultimul secol, din care se alimentează practic pe gratis televiziunile, profitînd de realul interes al telespectatorilor pentru producţia românească de cinema de dinainte de 1989? Şi că, exact în acelaşi timp, ANF nu are banii sau condiţiile tehnice să restaureze cum trebuie filmele româneşti de patrimoniu sau să-şi exploateze patrimoniul la un nivel măcar decent, dacă nu aşa cum o fac Franţa sau Italia?
• Ştiaţi că, dacă situaţia actuală continuă, în curînd, foarte curînd, nu vor mai exista în România săli de cinema de artă, pentru filmul românesc şi european, cu condiţii decente de proiecţie şi vizionare, iar ca să vedeţi producţiile alea româneşti premiate la Cannes sau la Berlin va trebui, eventual, să se îndure vreo sală de mall de la marginea oraşului? Care săli de mall nu au, prin legea originală, obligaţia de a prezenta o cotă serioasă de filme româneşti, pur şi simplu fiindcă în 2005, cînd s-a dat legea, nici nu existau filme româneşti în număr însemnat.

*Ordonanţele emise de Guvern cînd parlamentarii sînt în vacanţă sînt unele simple, propuneri legislative care intră în dezbatere publică înainte de a fi adoptate şi care sînt date de Guvern cu „aprobarea“ Parlamentului (printr-o lege de abilitare). Ordonanţele de urgenţă se pot da, în general, nu în vacanţa parlamentară, ci în timpul sesiunilor celor două camere, caracterul de urgenţă trebuie justificat, iar OUG nu sînt dezbătute public.