Artă în pandemie

Să debutezi discografic pe timp de pandemie pare puţin inspirat. Rişti să te pierzi uşor în vacarmul general al panicilor de tot felul, sau în cel mai bun caz să fii observat pe fugă şi taxat prompt drept irelevant. Arta nu trage cărţi bune în vremuri critice.

Ori e evacuată ca ocupaţie superficială, ori  se ataşează confortului, adică arată ca un fel de moft de lux, fie şi unul sofisticat. Avem treburi mai importante de rezolvat, iar artiştii sunt invitaţi la recalificare, dacă vor să devină şi ei, în sfârşit, oameni serioşi. Nu, ideea asta nu e vreo ironie şchioapă de-a mea şi nici spiritul vizionar al unui înalt demnitar dâmboviţean, ci ţâşneşte spontan din gândirea ministrului de finanţe al Marii Britanii. Cu alte cuvinte, gradul de cultură al unei civilizaţii nu o fereşte de ridicol. Poţi să fii central la Piatra-Neamţ şi periferic la Londra. Asta, dacă vrem să îmbrăţişăm cinstit multiculturalismul.

Din Piatra-Neamţ vine şi pianistul Daniel Ciobanu, care s-a hotărât să se ia foarte în serios, aşa că a scos limba la starea de asediu care a închis uşile sălilor de concert şi a imprimat primul său disc, apărut de curând la casa de înregistrări Accentus Music. Cam desuet, nu-i aşa, să mai crezi astăzi că poţi avea ceva important de spus cântând din Prokofiev, Enescu, Debussy şi Liszt? Ba chiar, pentru Ciobanu acest album reprezintă un manifest. Nu muzica a  ajuns irelevantă, ci noi ne-am uitat dezolant de rapid reperele, prinşi într-un scenariu al supravieţuirii dictat de sus. Felul în care tânărul pianist român cântă pe discul ce-i poartă numele te obligă să-l iei în serios. Original, energic, vivace, reflexiv, melancolic, suspendat şi de neoprit – sunt doar câteva impresii.

Ascultându-l, îţi aminteşti că rafinamentul, profunzimea, consumul psiho-emoţional artistic şi plăcerea estetică nu înseamnă nişte capricii dispensabile. E vorba de valori care rezistă atât asaltului relativist postmodern, cât şi deşertului expandat abuziv de un virus. În Sonata nr. 7 de Prokofiev, de pildă, pianistul spune nu doar povestea unui compozitor care eliberează prin muzică acele forţe capabile să hrănească speranţa victoriei în războiul contra naziştilor. Condiţia umană precară, nesiguranţa, teama şi fragilitatea în faţa spectrului ameninţător al morţii sună dintr-o dată foarte actual. În spiritul lui Prokofiev, Ciobanu evită virtuozitatea facilă şi sentimentalismul. Dozând ca un regizor abil, produce efectul dorit prin aruncarea în scenă la momentul potrivit a fiecărui mijloc de expresie de care dispune. Iar arsenalul său tehnic e nelimitat. În părţile exterioare ale sonatei, pasiunea pentru ritm a compozitorului rus îi vine mănuşă şi o îmbracă asemenea unui actor care se identifică personajului jucat. Talentul lui Ciobanu pentru jazz şi improvizaţie se simte la tot pasul, dar nu avem de-a face cu un joc lejer. În acelaşi timp, el are şi simţul tragicului şi al teluricului, un instinct al forţelor primordiale pe care le dezlănţuie fără avertisment. 

Acel sunet non legato specific lui Prokofiev, care cânta pasaje întregi fără pedală, dar diferit de eleganţa şi perlajul mozartian, prin pregnanţă şi nelinişte, prin precizie şi încăpăţânare ritmică, se regăseşte în întregime la Ciobanu, care reuşeşte la mai puţin de 30 de ani să-şi pună extraordinara sa pianistică în serviciul muzicii. În partea de mijloc, lentă, căldura cerută de partitură nu eşuează niciodată în melodramă, în interpretarea pianistului nemţean. Se observă, dimpotrivă, o detaşare demnă, melancolia reţinută a unui lirism introvertit şi  capacitatea mereu proaspătă de a produce contraste. Celebrul final al sonatei, un veritabil tur de forţă pentru orice pianist, are la Ciobanu conotaţii filmice neaşteptate. Cântată de cele mai multe ori masiv şi precipitat, încă de la primele măsuri, ca un marş triumfalist al Armatei Roşii spre victoria finală, partea a treia începe aici insinuând tensiuni ulterioare şi sugerând un tumult îndepărtat, în perpetuă mişcare, ca o prezenţă apăsătoare al cărei cer întunecat se sfâşie când şi când în lumina ascuţită a exploziilor provocate de încleştarea armată.

Dimensiunea cinematografică captează imediat atenţia şi evocă talentul de compozitor de film al lui Prokofiev, care a semnat, printre altele, coloana sonoră a peliculelor istorice şi de război realizate de Eisenstein. Ceea ce convinge însă cel mai mult că Daniel Ciobanu a atins nivelul unui artist de mare calibru este ştiinţa timpului muzical. Interpretările sale creează spaţiu. Pauzele, tempourile alese, agogica, rubatoul său conduc timpul sonor în aşa fel, încât ajungi să respiri împreună cu el, ascultându-l. Imediat după apoteoza sonatei ruseşti, Ciobanu plonjează într-un univers bulversant prin distanţa spirituală care-l separă de povestea tocmai încheiată. Suntem la Sinaia, în 1916, în ajunul intrării României în Primul Război Mondial.

Aflat la Castelul Peleş, George Enescu aude clopotele mânăstirii din apropiere şi încheie o piesă începută cu câţiva ani înainte, intitulată Carillon nocturne. Există cel puţin două înregistrări notabile, cu Cristian Petrescu şi Raluca Ştirbăţ, ambii autori ai unei integrale enesciene pentru pian. Ceea ce aduce Daniel Ciobanu cu totul nou este configurarea timpului. Evadarea din lumea materială dilată această acuarelă a unor clopote în noapte până la depăşirea ideii de tempo muzical. Nu mai există constrângeri, doar vibraţii şi un spaţiu enorm, în care se întrezăresc Carpaţii, contururile brazilor, încadrând o litanie ancestrală, fără sfârşit. La un moment dat, după ce dizolvarea orelor s-a produs deja, se aude orologiul, care bate de douăsprezece ori, anunţând miezul nopţii în impulsuri egale şi monotone, urmate de ecouri. Daniel Ciobanu reuşeşte un moment magic: eternitatea şi temporalitatea se întâlnesc, prin răbdarea şi măiestria cu care intonează fiecare bătaie, reinstituind treptat mersul ciclic al lumii. Această stare suspendată temporal se prelungeşte şi în selecţia din Preludiile lui Debussy care urmează. Culori, ipostaze, spectre sonore, se înşiruie cu delicateţe şi atingeri senzuale, vagi, ambigue. Arta seducţiei are nevoie de timp, iar Ciobanu ştie să-l ofere.

Discul trebuie ascultat integral, în ordinea prestabilită a pieselor din program, pentru că numai aşa se dezvăluie intenţia dramatică a pianistului român. Enescu şi Debussy reprezintă umbrele şi spaţiul evadării dintre coloşii care alcătuiesc drama: Prokofiev şi Liszt. Fantasia quasi una sonata ”după o lectură din Dante” încheie albumul prin revenirea la tema existenţială a confruntării cu moartea, dar în cheia romantică a destinului personal, în care compozitorul se imaginează drept erou principal, pornind de la fresca dantescă a Infernului şi a Purgatoriului. Mulţi pianişti atacă poate cea mai reprezentativă lucrare din culegerile Anilor de Pelerinaj ca pe ocazia cea mai bună pentru a-şi demonstra abilităţile tehnice. Ce-i drept, Liszt e foarte ofertant şi criticii săi îl văd dintotdeauna ca pe un showman. Obsesia sa nu se consuma însă în etalarea octavelor şi a pasajelor imposibile, ci în aspiraţia comună a tuturor marilor romantici: elementul poetic. 

Cum să surprinzi inefabilul în sunete? Daniel Ciobanu dă un răspuns admirabil, surprinzător de matur şi de profund. Dincolo de impetuozitatea entuziasmantă şi impecabilă tehnic din cele mai dificile segmente, iese la iveală o inteligenţă de dirijor, care manevrează fiecare partidă din orchestră către scopuri mai importante decât satisfacţia individuală. Traseul iniţiatic al eroului evocat se configurează treptat, fără să consume prematur resursele, dar şi fără să rateze momentele poetice principale. Dintre acestea, se remarcă o secvenţă ce poate fi considerată genială şi care m-a marcat, aşa cum numai o carte excepţională, o experienţă spirituală sau o întâlnire esenţială o pot face. Între stările sufleteşti extreme, dominate de agitaţie şi disperare, atât de paroxistic exprimate, încât aveau să dărâme mai târziu din interior întregul capital de credibilitate al spiritului romantic, răsare aşa-numita temă a Beatricei, sau motivul iubirii.

Sub degetele lui Daniel Ciobanu, acest sentiment sună absolvit de orice afectare şi redevine pur şi simplu sincer. Pe urmele liniei melodice, intimitatea şi inocenţa orbitoare a mărturisirii înfăşoară  ascultătorul până în punctul mirabil al dispariţiei distanţei critice. Chiar în acea clipă, pianistul devine vrăjitor şi introduce pe nesimţite o temă ascunsă în vocea internă, cea mai preţioasă dintre toate - vocea inimii. Cunoaşteţi ceva mai serios de atât? Aceasta e vocea artei adevărate, fără de care totul ar fi mult mai tăcut şi mai lipsit de sens.

Se spune că dacă ai scris o singură poezie bună, eşti poet pentru totdeauna. Un astfel de moment muzical îi asigură lui Daniel Ciobanu un loc unic între pianiştii noii generaţii, un loc ocupat încă de la debut.