Arta portretului sau despre Facebook-ul renascentist al Familiei de Medici
0
Dacă spaţiul lumii moderne este invadat de tot felul de fotografii frivole, narcisiste şi de multe ori caraghioase, omul renascentist a ştiut să exploateze rafinamentul artei portretului transformându-l într-o armă culturală şi politică. Diferenţa este că atunci se cultiva bunul gust şi distincţia, iar familia de Medici a excelat şi în acest domeniu, lăsând posterităţii imagini elegante şi poate, uneori, înşelătoare, dar niciodată ridicole.
Arta de a picta portrete în secolul al XVI-lea
Ca de fiecare dată, elegantul muzeu parizian Jacquemart-André propune şi în această toamnă iubitorilor de arte plastice, o expoziţie inedită dedicată marilor portretişti florentini din secolul al XVI-lea care şi-au reprezentat contemporanii într-o manieră novatoare, marcată de un secol bogat în importante schimbări culturale, politice şi mai ales religioase. În secolul al XVI-lea, elitele florentine apelează tot mai des la arta portretului, găsind asftel, poate cel mai inspirat mod de a lăsa posterităţii o dovadă a propriei imagini şi personalităţi, dar şi al statutului social. Pentru a reda cât mai artistic şi intens modul de viaţă al comanditarilor, pictorii vremii recurgeau la figuri literare cunoscute precum Petrarca şi Dante, utilizau alese referinţe muzicale şi elaborau scenografii bogate în simboluri, secolul al XVI-lea marcând în istoria artei momentul în care portretul devine un instrument de comunicare ideal pentru a se afirma din punct de vedere social şi nu numai.
Cum se pictau portretele în secolul al XVI-lea la Florenţa şi ce vroiau să exprime aceste opere de artă despre spiritul societăţii de atunci sunt întrebări la care expoziţia "Splendeur du portrait à la cour de Médicis" aduce răspunsuri prin intermediul a nu mai puţin de 60 de tablouri semnate de renumiţi pictori manierişti precum Bronzino, Salviati, Pontormo, Ridolfo del Ghirlandaio, dar şi Fra Bartolomeo, propunând publicului modern o panoramă a artei portretului florentin reflectat prin evidenţierea temelor sale fundamentale şi a mutaţiilor stilistice care s-au petrecut în cele mai diverse medii culturale.
Carlo Falciani, comisarul expoziţiei afirmă că firul roşu al acestei rafinate expediţii artistice începe chiar cu istoria oraşului Florenţa, surprins într-o epocă de schimbări politice majore care, timp de un secol, au transformat decisiv chipul şi ambianţa acestei cetăţi. "Căci nu numai stilul se schimbă, ci şi istoria", adaugă istoricul de artă. Parcursul expoziţiei începe cu momentul în care familia de Medici este alungată din oraş, în anul 1494, de către fanaticul călugăr Girolamo Savonarola care proclamă la Florenţa "Statul lui Dumnezeu", impunând locuitorilor un ascetism religios radical. Fervent luptător împotriva luxului şi a moravurilor decadente, Savonarola arde pe rugul "Vanităţii" obiecte de artă, haine elegante, cărţi considerate imorale şi chiar instrumente muzicale, transformând Florenţa dintr-un oraş al plăcerilor într-o cetate impregnată profund de spiritul Evangheliei. Captivat de talentul oratoric al călugărului, se spune că însuşi Sandro Botticelli şi-a aruncat în foc propriile tablouri pe teme mitologice în care erau reprezentate nuduri feminine.
Ascetismul religios impus de fanaticul calugăr Savonarola a acaparat chiar şi lumea artelor din epoca familiei de Medici
În acest context şi arta portretului a fost atinsă de spiritul de austeritate al momentului, deloc întâmplător, tabloul care deschide expoziţia fiind chiar portretul sumbru şi întunecat al asprului predicator Savonarola, realizat de Fra Bartolomeo la sfârşitul secolului al XV-lea, la doi ani după ce călugărul dominican este ars pe rug, condamnat fiind pentru erezie. Acest portret este emblematic pentru primele două decenii ale secolului al XV-lea, trăsăturile aspre ale călugărului reflectând austeritatea stilului de viaţă pe care l-a promovat cu atâta fervoare. Personalitate majoră a istoriei florentine, Savonarola a impresionat prin spiritualitatea sa extrem de intensă, chiar fanatică, Fra Bartolomeo (el însuşi aparţinând ordinului dominican), mărturisind că a realizat acest portret din marea sa afecţiune faţă de cel pe care îl descrie drept "profet", apreciere vizibilă chiar în inscripţia din prim planul lucrării.
Aşadar, în această perioadă modelele pictate înfăţişau un aer grav, dublat de o anumită severitate atât în atitudine, cât şi în aspectul veşmintelor, rigoarea şi sobrietatea reflectând spiritul epocii şi anume, întoarcerea la valorile morale creştine şi la virtuţile antice. În cadrul expoziţiei, elocvente în acest sens sunt "Portret de bărbat" semnat de Franciabigio (Francesco di Cristofano), "Dublu portret" de Jacopo da Pontormo, unul dintre cei mai importanţi pictori italieni manierişti şi "Doamna cu voal" (La Monaca) de Ridolfo del Ghirlandaio, un fel de Gioconda a lui da Vinci, dar lipsită de surâsul său misterios şi care atrage prin linia bustului şi fineţea trăsăturilor faciale. Un accesoriu interesant al acestui tablou îl constituie capacul mobil (numit tirella), destinat să protejeze pânza şi care era dat la o parte numai pentru a admira tabloul. Pe faţa exterioară a acestei piese protectoare era vizibilă inscripţia "Fiecare poartă o mască", un avertisment adresat privitorului care avea să descopere că, atunci când capacul era închis, masca sculptată în relief se suprapunea exact peste chipul femeii pictate în tablou.
De la austeritatea portretului din perioada republicană, următoarea etapă în evoluţia artei portretului este marcată de reprezentările eroice ale bărbaţilor implicaţi mereu în războaie, ca şi simboluri ale conflictelor militare şi politice duse de familia de Medici pentru a recâştiga puterea asupra Florenţei. Din momentul în care Alessandro de Medici preia puterea asupra oraşului, în 1530, reprezentanţii celebrei familii decid să fie înfăţişati numai în costume şi armuri militare, reafirmându-şi în acest mod noul statut de cuceritori în faţa lumii întregi. Aceste portrete eroice devin adevărate instrumente de propagandă prin care familia de Medici îşi afişează preluarea şi perpetuarea puterii prin toate mijloacele posibile: de la intrigi nemiloase de curte până la cultivarea unui spirit artistic rafinat. Expoziţia cuprinde două tablouri în care sunt înfăţişaţi Giovanni dalle Bande Nere şi Alessandro de Medici, portret realizat de reputatul istoric de artă şi biograful celor mai mari artişti italieni, Giorgio Vasari. Cu această lucrare alegorică, Vasari inventează un vocabular vizual inedit, fiecare element simbolist al compoziţiei aducând precizări preţioase asupra contextului politic şi istoric al acestei epoci tumultoase.
O dată cu consolidarea regimului politic, portretul începe să-şi piardă caracterul militar şi prin talentul marelui pictor Bronzino, devine un mijloc de a-i imortaliza pe toţi membrii celebrei familii. Portretele elegante de mari dimensiuni sunt copiate şi difuzate în numeroase exemplare, tabloul conceput ca şi portret de stat, dedicat lui Cosimo I de Medici, fiind, de exemplu, trimis în toate colţurile regatului pentru a arăta lumii stilul oraşului pe care îl conducea cu mândrie. De altfel, proiectul lui Cosimo I era acela de a utiliza toate artele, dar mai ales poezia şi dialectul florentin ca şi instrumente politice, înconjurându-se de pictori pe cât de talentaţi, pe atât de cultivaţi, intelectuali ce vor juca un rol important în luarea deciziilor de promovare a imaginii celebrei familii. De exemplu, Bronzino nu a fost doar un pictor talentat, ci şi un poet care cunoaştea integralitatea operelor lui Petrarca şi Dante şi care a publicat numeroase cărţi.
Doamnele de la curtea familiei de Medici, un model de eleganţă şi rafinament artistic
De altfel, datorită lui Bronzino şi ceilalţi membrii ai familiei de Medici capătă tot mai multă vizibilitate, portretele acestora fiind considerate cele mai importante opere din cariera pictorului. În cadrul expoziţiei pariziene, poate fi admirată una dintre lucrările dedicate soţiei lui Cosimo I, Eleonora de Toledo, care prin descendenţa sa nobilă a contribuit la introducerea rafinamentului curţii spaniole la Florenţa. Imortalizată de Bronzino în repetate rânduri, singură sau alături de copiii săi, în această lucrare pictorul o surprinde pe Eleonora de Toledo într-o ipostază detaşată, ce trădează o anumită distanţă faţă de spectator. Veşmintele din satin roşu sunt somptuoase, dar atenţia privitorului este atrasă mai mult de minuţiozitatea cu care pictorul a redat bijuteriile şi coafura nobilei spaniole. Mâna dreaptă este pictată cu delicateţe în dreptul inimii, ca simbol al fidelităţii conjugale. Trebuie subliniat faptul că portretiştii vremii acordau o atenţie deosebită referinţelor la personalitatea, gusturile şi chiar a pasiunilor personajelor pictate, oscilând între două tendinţe: pe de o parte afirmarea limbajului alegoric şi pe de altă parte, întoarcerea la o anumită simplicitatea în reprezentarea modelelor şi a sentimentelor lor, favorizând apariţia în cadrul codului artistocratic al secolului al XVI-lea, al unui anumit naturalism pictural.
Portretul, oglinda artelor
O astfel de expoziţie îţi certifică faptul că, poate mai mult ca oricând, în timpul dinastiei de Medici, portretul a devenit o adevărată oglindă a artelor, fiecare tablou oferindu-ţi şansa de a admira cum se poate naşte un dialog armonios între pictură şi poezie, mai ales poezia lui Dante şi a lui Petrarca. Căci versurile celor doi mari poeţi lirici sunt inserate cu subtilitate în numeroase pânze, confirmând rolul poeziei ca şi artă fondatoare a identităţii şi culturii florentine. Privind multitudinea şi rafinamentul detaliilor, mai ales pe cele care compun bogăţia stilistică a veşmintelor, trebuie să recunosc că arta portretului este poate una dintre cele mai solicitante şi minuţioase maniere de a picta. Înainte de executarea tabloului, cu siguranţă, personajele ce urmau a fi pictate petreceau ore în şir pentru a găsi vestimentaţia şi coafura ideale, miza fiind extrem de importantă, deoarece lucrarea finală avea să le poarte imaginea peste veacuri fiind un fel de carte de vizită lăsată posterităţii. Nimic nu era lăsat la mâna hazardului, execuţia unui portret putând să dureze de la săptămâni până la luni întregi.
Pictorii florentini au transformat portretul într-un instrument de comunicare şi afirmare socială
Câte ore au petrecut oare în faţa şevaletului, toţi aceşti oameni atât de frumos importalizaţi pentru eternitatea artei şi chiar a istoriei, în cazul familiei de Medici?! Dar câte ore au petrecut oare şi pictorii vremii antrenaţi într-un fecond dialog al artelor, însufleţit cu multă ardoare la curtea familei de Medici?! Dincolo de latura întunecată a intrigilor ţesute la curtea celebrei familii, trebuie să recunoaştem că aceasta a avut un rol esenţial în sprijinirea şi înflorirea artelor de-a lungul tumultosului secol al XVI-lea. Revenind în actualitatea atât de impregnată de cultura imaginii, mă întreb însă dacă tehnologia, facilitând şi multiplicând accesul tuturor la imortalizarea a orice, dar mai ales a propriei imagini, nu ne-a făcut mai mult rău decât bine zgândărindu-ne permanent glanda narcisismului. Facebook-ul a devenit oglinda deformată a omului contemporan, care reflectă pe deplin dorinţa acestuia de exhibiţionism şi provocare. Portretul renascentist reprezintă însă, nu doar un pas semnificativ în istoria artei, ci şi un exerciţiu spiritual care îţi oferă ocazia de a descoperi că un chip aparent simplu poate fi de fapt o fereastră deschisă spre viaţă intimă şi povestea unor oameni care nu s-au jucat cu sensul posterităţii.
Se încarcă comentariile...
