Arte

articolul anterior articolul urmator

"Aşteptarea Penelopei", o nouă carte semnată de Aurora Liiceanu

1
7 Oct 2019 15:47:44
Autor: Otilia Andrei
Aurora Liiceanu                  FOTO: David Muntean
Aurora Liiceanu                  FOTO: David Muntean

Adevarul.ro publică un fragment din noul volum semnat de Aurora Liiceanu, "Aşteptarea Penelopei", semnat de Aurora Liiceanu, în curs de apariţie la Editura Polirom,

De ce unii aşteaptă ani la rînd să fie alături de persoana iubită, în timp ce alţii nu au răbdare şi îşi continuă viaţa fără să mai privească în urmă? Încercînd să înţeleagă aşteptarea ca alegere voluntară care ne modelează destinul, Aurora Liiceanu se îndreaptă, în noul volum publicat în seria de autor de la Polirom, "Aşteptarea Penelopei", către lumea literaturii şi pune sub lupă cîteva personaje a căror viaţă a fost marcată de aşteptare, dar şi personaje grăbite, care nu ştiu să aştepte.

Poveştile fascinante pe care le relatează îi au ca protagonişti, între alţii, pe Penelopa, mitica soţie a lui Ulise, pe Ernest Hemingway şi pe prima lui soţie, Hadley, pe Gatsby al lui Scott Fitzgerald, pe cunoscutul niponolog Donald Keene şi pe Florentino Ariza, eroul lui García Márquez din Dragostea în vremea holerei.

Din cuprinsul cărţii "Aşteptarea Penelopei" fac parte capitolele: Mitul Penelopei, în trecutul îndepărtat şi astăzi, Vicleşugurile şi aventurile lui Odiseu, Penelopa cea cu două feţe?, Aşteptarea îndelungată: bănuieli, deghizări şi semne • Saudade. Prezenţa absenţei, Aştept 100 de zile: scadenţa grăbită • 51 de ani, 9 luni şi 4 zile: o aşteptare cît o viaţă. Aşteptarea şi personalitatea disociată.,

FRAGMENT

„Primii ani ai căsătoriei lui Hemingway cu Hadley nu au fost uşori, erau săraci, dar se simţeau bine împreună şi-şi făcuseră jurăminte de dragoste pentru tot restul vieţii.

La Paris, unde au stat o perioadă, au început să frecventeze lumea scriitorilor, şi‑au făcut relaţii şi au fost adesea invitaţi de Scott Fitzgerald şi soţia lui, Zelda. Totul părea că merge minunat în relaţia lor.

S-a întâmplat însă să apară două surori foarte bogate, foarte mondene, americane, ca ei, dintre care una se numea Pauline. Pauline Pfeiffer. Venise la Paris să lucreze pentru revista Vogue, era foarte modernă, vioaie, semăna cu un băiat, foarte diferită de planturoasa Hadley, şi nu l-a impresionat cu nimic pe Hemingway, care era fericit cu soţia lui. Îi plăcea că aveau plăceri comune, îi plăcea cum făceau dragoste, cum se îmbrăca ea, îi plăcea corpul ei şi simţea că Hadley era singura femeie care conta pentru el.

A aflat mai târziu că Pauline pusese ochii pe el şi-l dorea, că gândurile ei se materializaseră în intrigi şi şiretlicuri şi strategii ipocrite. Pauline, dar şi sora ei, pe care Hemingway o găsea mai atrăgătoare, aveau foarte mulţi bani şi, e drept, la invitaţia lui Hadley, s-au insinuat din ce în ce mai mult în viaţa cuplului Hemingway. El lucra într-o cămăruţă sărăcăcioasă, neîncăzită, iar surorile, în special Pauline, veneau seara la el şi-l luau la restaurante unde, desigur, ele achitau nota. El se bucura ca după o zi de lucru să iasă, să bea şi să se relaxeze.

Treptat, Hemingway a început să iasă doar cu Pauline, pentru că Hadley prefera să stea cu copilul. Lui îi plăcea de Pauline. Era deşteaptă, amuzantă şi animată de dorinţa de a-l cuceri. Îi făcea complimente şi‑l admira. I‑o spunea, ştiind că acest lucru îl flata. Şi cine să nu fie flatat, ca bărbat şi scriitor aflat la începutul carierei, de o femeie atât de îndrăzneaţă şi voluntară ? […]

Totul a început când ea l‑a invitat în apartamentul ei luxos din Paris. A fost un moment de cotitură în viaţa lui, pentru că Pauline îi întreţinea nebunia scrisului, insista ca el să scrie, astfel încât ajunsese să‑i fie tot atât de necesară ca Hadley.

Deja o bipolaritate a dependenţei lui se instala puternic. Sigur, el îi mărturiseşte prietenului Hotchner că „febra scrisului şi rescrisului l‑a aruncat în braţele Paulinei“. Pauline devenise un drog de care avea nevoie. […]

Dar ce se întâmplă cu martorii acestui harem? Se prefac toţi că nu văd nimic? Intervin bărbaţii sau femeile să-i tragă de mânecă?

Prieten cu Hemingway, Scott Fitzgerald a simţit ce se petrece şi, fiind un bun observator, a văzut cum îl privea Pauline pe Ernest, cum stătea în preajma lui şi cum o linguşea pe Hadley, cum apărea oriunde era el. I-a spus-o şi l-a avertizat dur pe Hemingway să o elimine pe Pauline din acest triunghi, pentru că este o femme fatale, care nu va renunţa la pradă, i-a spus că i-a întins o cursă, că se joacă cu focul şi că atunci când ea a venit prima oară la Paris se ştia că-şi caută un bărbat. I-a citat o vorbă de duh: „Un bărbat prins între două femei le va pierde pe amândouă“. Şi aşa a şi fost. […]

Atitudinea Paulinei i-a dat de gândit lui Hadley, privea relaţia ei cu Hemingway ca pe ceva ciudat, i se părea că ceva nu este bine şi atunci a întrebat-o pe sora Paulinei dacă nu cumva Pauline era îndrăgostită de Ernest, de soţul ei. Sora Paulinei, care sigur era la curent cu încercările Paulinei de a-l smulge pe Hemingway din relaţia lui maritală, s-a fâstâcit şi i-a zis că ea crede doar că ţin foarte mult unul la altul.

Dar, întoarsă acasă, Hadley a privit cu ochi deschişi trecutul prieteniei lor, şi-a amintit de cadourile primite, de atenţiile exagerate ale Paulinei, de insistenţa cu care o răsfăţa pentru a o amăgi şi pentru a-i controla starea şi relaţia cu Hemingway, de faptul că Pauline era ca o umbră a lui, mereu aprobându-l, mereu apărându-l, atentă la toate stările lui psihologice. Orice făcea Hemingway făcea şi Pauline.

Şi-a dat seama cât de naivă a fost şi i-a spus lui că ar dori să-şi păstreze căsnicia. L-a tras la răspundere, i-a strigat cum îndrăzneşte să se îndrăgostească, i-a amintit de pactul lor de fericire, de copilul lor şi în final l-a întrebat dacă poate să n-o mai vadă, să n-o mai întâlnească pe Pauline. Atunci Hemingway s-a înfuriat, i‑a spus cât de mult contează Pauline pentru el, cât de vie este şi cum îl face şi pe el să fie viu, să aibă proiecte, i-a spus lui Hadley că o iubeşte, că se simte bine avându-le pe amândouă şi că ar trebui să-l înţeleagă şi să lase lucrurile aşa cum sunt.

Hadley a încercat câteva luni să uite discuţia avută, dar încet, încet ei doi se înstrăinau unul de altul. Părea că ceva se vătămase între ei, că legătura lor nu mai era aceeaşi. […]

Lucrurile între Hemingway şi Pauline mergeau ca înainte, cu diferenţa că el petrecea mai mult timp cu copilul şi, de obicei, când venea să-l ia, Hadley era absentă. Odată însă a găsit-o acasă şi atunci ea i-a spus că doreşte să vorbească cu el despre viitor. I‑a repetat că el este viaţa ei, dar că lucrurile nu mai pot continua aşa. L‑a intrebat dacă mai este obsedat de Pauline, lucru care lui i-a displăcut.

Ea a luat un pix şi o hârtie şi a scris: „Dacă Pauline Pfeiffer şi Ernest Hemingway nu se văd 100 de zile şi dacă, la sfârşitul acestei perioade, Ernest Hemingway îmi spune că încă o iubeşte pe Pauline Pfeiffer, voi divorţa de Ernest Hemingway fără alte complicaţii“.

Hemingway s‑a codit să semneze hârtia şi a vrut să fie sincer. Şi-a dorit asta. I‑a spus că o iubeşte cu adevărat, dar că nutreşte „o pasiune ciudată pentru Pauline pe care nu mi‑o pot explica“. […]

Hadley nu suporta compromisul şi nici umilinţa de a-l trăi. Oare aşa simţea ea când i‑a dat să semneze acel pact de 100 de zile? Oare chiar simţea că el n-o va părăsi, din moment ce i‑a spus că „100 de zile nu sunt o eternitate, dar voi aştepta cu nerăbdare şi sper că pasiunea ta ciudată se va stinge“? Pasiunea ciudată a lui Hemingway era ca un foc puternic care până la urmă se stinge. Focul s-a iscat singur, din senin, sau Pauline a fost atat de iscusită încât să‑l aprindă ?

Rămânea cel de-al treilea element al triunghiului: Pauline. Ea a întrezărit victoria, ca o luminiţă la capătul unui tunel, şi-a dat seama că Hadley nu va accepta situaţia lor, ceea ce îi convenea. I-a spus lui că 100 de zile sunt un preţ mic pentru a‑l avea doar pentru ea. Avea să reziste, deşi cu siguranţă nu avea să-i fie uşor.[…]

Hemingway se chinuia aşteptând să vină termenul dat de Hadley, dar, în acelaşi timp, nu ştia, nu voia să ştie ce va fi după aceea. Era prins într-o stare dilematică ce părea profitabilă psihologic faţă de certitudinea care urma. Spera în adâncul sufletului că Hadley va accepta situaţia în care se găseau şi că el va rămâne cu amândouă în viaţa lui. O amăgire care conta în economia lui emoţională.

Şi, până la urmă, nu au fost 100 de zile. În a şaptezeci şi una zi, a primit o scrisoare de la Hadley, care îi scria că, deşi mai erau 30 de zile până la terminarea acordului lor, a hotărât să-l elibereze, să renunţe la pact şi să accepte divorţul, pentru că îi era clar că el şi-l dorea. Hadley capitula, dar îi oferea prietenia ei. Cum el le cedase drepturile băneşti pentru Fiesta ei şi fiului lor, ea îi mulţumea. Atât.

Dar de ce nu era fericit? De ce nu simţea bucuria pe care ar fi trebuit s-o simtă ? Nu mai erau probleme, Pauline, căreia îi scrisese scrisori nebune de dragoste în această perioadă, era a lui, fără nicio oprelişte. De ce se simţea amorţit, trist? Oare când eşti prins într-o dilemă e mai confortabil decât atunci când securea cade, aducând certitudinea?”  (Copyright Editura Polirom)

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa). În prezent este cercetător senior  la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru poveşti (2010, 2011), La taifas (2010, 2012, 2016, 2018), Viaţa nu-i croită după calapod (2011), Cuvinte încrucişate (2012, 2017), Supuse sau rebele.  Două versiuni ale feminităţii (2013, 2019), Legături de sînge. Povestea Ioanei (2013), Soacre şi nurori. La cine este cheia? (2014, 2018), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îţi şopteşte  la ureche. Primele iubiri (2015, 2016),

Ea şi El. Biografia unei relaţii (2016), Madlena (2017), Putere şi sînge. O aventură indiană (2018) şi Tînăra cu părul alb. Misterul Nabokov (2019).

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Camelian Propinatiu
8.10.2019, 11:21:56

Mitul Penelopei poate descrie şi jocul politic. Aşa aşteaptă şi Marian Munteanu ca poporul să revină la valorile clasice.