Arte

articolul anterior articolul urmator

Avalanşă de invitaţi la Operă

0
16 Apr 2019 17:50:19
Costin Popa
Scenă din „Nabucco”
Scenă din „Nabucco”

Sunt perioade în care distribuţiile primei scene lirice naţionale abundă de oaspeţi. Din străinătate şi din ţară. Nu e rău. Publicul adoră intrările în rol, vocile noi şi diversitatea combinaţiilor între ele. Din punctul de vedere al temei alese, criticul a avut la dispoziţie, recent, două spectacole de interes, „Nabucco” şi „Tosca”.

„Nabucco” dirijat de un italian

Sigur că prezenţa unei baghete provenite din Peninsulă aduce – în genere, cel puţin teoretic - expunerea unei solide culturi stilistice, dobândite încă din anii şcolarizării şi înfăţişată prin tempouri adecvate, culori sonore nimerit induse, raporturi potrivite între partidele orchestrale, exprimări corect legate de dramaturgie, respectarea platoului. Evident că asemenea precepte se regăsesc şi la noi dar, de ce să nu observ, de multe ori indicaţiilor maeştrilor străini le este acordată mai multă atenţie, chiar dacă ele coincid cu ale dirijorilor indigeni. Stă în spiritul nostru să ne comportăm astfel. Pare paradoxal, dar se întâmplă destul de frecvent. Bine că nu este o regulă. Pe de altă parte, întotdeauna rămâne ceva de învăţat în urma lucrului cu un maestru străin. Obişnuinţa este calea sigură către rutină sau plafonare, pericolul iminent al oricărui spectacol, al oricărui teatru.

Alberto Veronesi între Carlos Almaguerr şi Dragana Radakovic        

Alberto Veronesi a probat practic, ceea ce presupuneam teoretic. Orchestra l-a urmat cu atenţie şi dăruire, a cântat îngrijit, cu o performantă partidă de coarde, iar corul pregătit de Daniel Jinga a avut masivitate de sunet în secvenţele tumultuoase şi sensibilitate ce se cerea sporită, totuşi, în celebrul „Va, pensiero”.

Pentru baritonul mexican Carlos Almaguer, Nabucco poate reprezenta un „rol-semnătură”. Impresionează prin dimensiunea de glas şi accentele dramatice, prin exprimarea autoritară, violentă, în perfectă potrivire cu profilul personajului, prin exploziile furibunde din finalul colosal al primei Părţi a operei sau în culminaţia demolatoare „... non son più re, son Dio!” din finalul celei de-a doua.

Carlos Almaguer

Continuând pe aceleaşi coordonate monolitice de forţă, deşi a încercat înmuieri de sunet în duetul cu Abigaille („Deh perdona, deh perdona”), a trebuit să facă faţă şi primelor semne de detimbrări, de pierdere a impostaţiei, amplificate în pasajul înalt „... che la vita del suo cor” şi devenite deranjante în expunerea octavei acute  „adorarti...” (Fa natural) din finalul ariei „Dio di Giuda” sau a frazei concluzive din marşul subsecvent.

În amintitul duet cu Abigaille, amploarea vocii lui Almaguer a fost în disproporţie cu cea a sopranei Dragana Radakovic, îndeosebi din cauza registrelor central şi central-grav ale acesteia, destul de şterse, fapt evident încă de la primele intervenţii. Frecventă prezenţă pe scena bucureşteană, artista din Serbia a compensat prin acute, tăioase ca o lamă de pumnal, incisive, deşi câteodată îndreptate către stridenţe şi afectate de o vibraţie destul de largă. Cantabilitatea şi expresivitatea cerute de Verdi pentru secţiunea Andante a ariei „Anch'io dischiuso un giorno” (Partea a doua) sau în ultimele replici lirice ale operei au fost însă apreciabil restituite.

Florentina Soare

Sunt atribute care s-au remarcat şi în cântul tinerei Florentina Soare (Fenena), debutantă pe prima scenă lirică naţională. Mezzosoprana solistă a Teatrului Naţional de Operă şi Operetă Nae Leonard din Galaţi, laureată a multiple premii internaţionale, a adăugat liniei elegante de frazare modelări prin nuanţe amănunţit gândite şi un La natural acut, rotund şi frumos servit în finalul ariei „Oh dischiuso è il firmamento!”

Dragoljub Bajic

Pentru rolul Zaccaria a fost invitat basul sârb Dragoljub Bajic, cunoscut publicului bucureştean din interpretarea regelui Filip din „Don Carlos”. Fără să fie acel gen de „basso profondo” dorit pentru partitura marelui pontif al evreilor, a cântat energic şi pătrunzător ca sonoritate, însă fără mare gabarit vocal, dovadă că un Fa diez acut din finalul Părţii a treia a fost acoperit de cor. Are un glas omogen şi cald, valorificat în restituirea moale, interiorizată, a Rugăciunii „Tu sul labbro” (Partea a doua). Câteva intonaţii imprecise s-au strecurat în prima Parte.

Tânărul tenor Paul Lungu a abordat bine, cu cantilene line şi dezvoltări sonore, desenele melodice care fac din Ismaele un crochiu al marilor tenori de extracţie lirico-spinto aparţinători creaţiilor de mai târziu ale maestrului de la Busseto.

În celelalte roluri, episodice, au fost distribuiţi basul Iustinian Zetea (Marele Preot), tenorul Valentin Racoveanu (Abdallo), soprana Stanca Maria Manoleanu (Anna).

A patra „Tosca” după premieră...

  ... a avut o distribuţie compozită a interpreţilor principali, cu Cătălin Toropoc (Scarpia) aflat la a doua prezenţă în rol, alături de perechea invitată Lăcrimioara Cristescu (Floria) - Mikheil Sheshaberidze (Mario).


Mikheil Sheshaberidze şi Lăcrimioara Cristescu

În rolul titular, soprana timişoreană s-a văzut confruntată cu cel mai dramatic şi complex personaj prezentat pe scena bucureşteană, după Santuzza, Desdemona, Aida. A susţinut partitura pucciniană prin deja binecunoscutul glas cu luciri metalice, penetrant, larg dimensionat, cu atacuri acute de mare calibru, în care maximele au venit prin Do-urile frazelor „Non è ver!” (actul secund) şi „Io quella lama gli piantai nel cor” (exemplar, în ultimul act). Totuşi, ţesătura vocală înaltă şi tensiunea confruntării cu Scarpia au solicitat-o într-atâta încât Si bemol-ul suprem al ariei „Vissi d'arte” a părut scurt, iar desenul descendent ce-i urmează, expediat. Lăcrimioara Cristescu i-a dominat prin strălucire de glas pe cei doi parteneri direcţi.

Din Georgia, a venit tenorul Mikheil Sheshaberidze, anterior Canio şi Luigi la Opera din Splai. Este posesorul unui glas robust, solid, ce umple bine auditoriumul. Îl foloseşte îndeosebi pentru exprimări eroice şi, în acest sens, ariei „Recondita armonia” (actul întâi) i-au lipsit poezia şi iluminările reflecţiilor spre imaginea Toscăi. De fapt, culoarea vocală a oaspetelui este mai mult estompată şi registrul grav, câteodată insonor. Dar cel acut, cu adresările prelungi „La vita mi costasse” (primul act), „Vittoria!” (actul secund) au cucerit prin volum şi aplomb.  A restaurat atmosfera lirică prin cântul plin de pasiune din aria „E lucevan le stelle” şi duetul „O dolci mani” (actul ultim), în care simbioza cu soprana a smuls aplauze la scenă deschisă după unisonul „... diffonderem...” (Si natural înalt), ceea ce a necesitat repetarea replicii „Trionfal...” a celor doi, după un stop-cadru nemaiîntâlnit.

Cătălin Toropoc        

Fără îndoială că pentru baritonul Toropoc, rolul Scarpia a fost o ambiţie, sentiment care îl urmăreşte permanent în acest stadiu al carierei, situat către etajul său mediu. Munceşte serios, adaugă roluri peste roluri, fapt foarte lăudabil în sine, oscilează de la cele de bariton la cele de bas (Filip, Zaccaria), navighează printre stiluri. Provocările fiind prea mari, o stabilizare este mai mult decât necesară. Se ştie, glasul său are o timbralitate plăcut învelită în armonice, omogenitatea între registre este bună şi baritonul se serveşte de aceste înzestrări pentru construirea unor fraze muzicale cu frumoasă linie vocală. Se mai ştie şi că monotonia de expresie îi este adesea caracteristică, exceptând accentuările şi impulsurile viguroase.

În abordarea personajului Scarpia, proiecţia de sunet i-a jucat feste. Chiar prima zicere, „Un tal baccano in chiesa!”, ce trebuie să explodeze cumplit, să înfricoşeze, a fost prea ascunsă în străfundurile rezonatorilor vocii. Totul a continuat pe aceleaşi coordonate, inclusiv ingolări, adresarea autoritară, care a existat în concept, a fost văduvită de sonorităţi muşcătoare, aspre, în timp ce unele atacuri („... e il bel Mario al laccio pendere”) au fost prudent luate „pe dedesubt”. Există în scriitura pucciniană un spirit declamatoriu, care trebuie redat ca atare, deschis şi însoţit de sensuri amănunţite de expresie, aproape la fiecare rostire, în scopul zugrăvirii multitudinii de stări ale odiosului personaj. Rămân teme de studiu adâncit.

În alte roluri au cântat basul Marius Boloş (Angelotti), baritonul Valentin Vasiliu (evoluând cu o săptămână înainte ca... Scarpia şi rămânându-i prea puţin timp să înveţe la perfecţie partitura... Sacristanului), tenorul Ciprian Pahonea (Spoletta), basul Dan Indricău (Sciarrone), baritonul Daniel Filipescu (Temnicerul), soprana Andreea Novac (Păstorul).

Tiberiu Soare        

Faţă de ceea ce afirmam la începutul acestui text, bagheta lui Tiberiu Soare a venit să valideze valoarea şcolii româneşti de dirijat de operă. Comparativ cu premiera, acest al patrulea spectacol a adus şi aşteptatul echilibru între fosă şi scenă, în condiţiile menţinerii calibrărilor bogate şi emoţionalităţii proprii titlului puccinian. Pregătirea corurilor a revenit lui Daniel Jinga şi Smarandei Morgovan (Corul de copii).

„Nabucco” şi „Tosca” au fost două spectacole cu panaş pe scena Operei Naţionale Bucureşti, desfăşurate în Săptămâna Ungariei. Am aflat că este o iniţiativă a teatrului, de a dedica, drept daruri, săptămâni de stagiune tuturor ţărilor Uniunii Europene, chiar fără legătură cu titlurile programate. O expoziţie de foaier a marcat momentul.

Scenă din primul act

Foto Sebastian Bucur/Opera Naţională Bucureşti

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările