Beethoven 250 – A celebra înseamnă a asculta (II): acasă

În 2020 se împlinesc 250 de ani de la naşterea lui Ludwig van Beethoven

După război, Beethoven a devenit nucleul programelor simfonice din sălile de concert şi, odată cu dezvoltarea discurilor de vinil, foarte mulţi dirijori celebri au înregistrat, fie în studio, fie live, toate simfoniile şi concertele pentru diverse instrumente, iar marii pianişti au avut la dispoziţie 32 de sonate pe care să le înregistreze, consolidându-şi reputaţia şi făcând posibilă ierarhizarea pe baza unor documente sonore.

O discografie inepuizabilă

Istoria industriei fonografice e plină de momente şi de proiecte Beethoven, probabil cel mai înregistrat compozitor. Întâmplarea face că revoluţia acestei industrii începe chiar la comemorarea unui centenar de la dispariţia lui Beethoven, în 1927, când este inventat microfonul electric, Artur Schnabel lăsând posterităţii, în 1932, o integrală a sonatelor pentru pian care a dominat discografia cu autoritate mulţi ani, rămasă şi astăzi o referinţă. La bicentenar, în 1970, Deutsche Grammophon lansa pe piaţă o „integrală” a compoziţiilor în 20 de volume, pentru ca, în 1997, compania gemană să editeze o nouă colecţie conţinând toate compoziţiile geniului. Anul acesta, aceeaşi firmă revine cu un nou set, actualizat, în care, printre altele, Andris Nelsons şi Wiener Philharmoniker îi înlocuiesc pe Herbert von Karajan şi pe Berliner Philharmoniker, iar Jan Lisiecki îl uzurpă pe Wilhelm Kempff în concertele pentru pian ca mari schimbări faţă de ediţia precedentă. Sunt 118 CD-uri, 2 DVD-uri, 3 discuri Blu-Ray Audio pentru un total de 175 de ore de muzică. Naxos contraatacă cu un pachet de 90 de CD-uri, iar Warner (fostul EMI) cu unul de 80. E intimidant şi, nu în ultimul rând, scump.

Dar serviciile de streaming permit azi să-ţi construieşti singur un drum prin creaţia lui Beethoven, disponibilă toată ca înregistrare sonoră. Câteva jaloane pe acest drum pe care mi-l pot imagina ducând spre Oz şi pavat cu discuri, în loc de cărămizi galbene.

Simfoniile

Primul proiect discografic, având ca livrabil cele nouă simfonii înregistrate în aceeaşi serie de sesiuni de studio, îi aparţine lui Herbert von Karajan, la conducerea lui Berliner Philharmoniker, în 1961-1962. Deutsche Grammophon a editat colecţia, alocând un buget fără precedent în industrie, de 1,5 milioane DM – ţinând cont şi de inflaţie, ar fi echivalentul a cca 3,3 milioane € în banii de azi!

Walter Legge, celebrul producător executiv al rivalei EMI, anticipa un „eşec colosal” în termeni financiari, considerând că n-ar exista clienţi dispuşi să plătească deodată preţul a zece discuri. S-a înşelat: în primii zece ani de la lansare, studioul german a vândut peste zece milioane de copii, de zece ori mai mult decât calculase ca break-even, iar setul lui Karajan a devenit un etalon atât pentru interpretarea lui Beethoven, cât şi pentru reputaţia dirijorului, absolutizată şi astăzi. Karajan şi Deutsche Grammophon au reluat acelaşi proiect de încă două ori, în 1975-1977 şi în 1982-1983, de fiecare dată calitatea sunetului fiind şi mai bună, în timp ce viziunea artistică a devenit tot mai discutabilă.

Succesul setului din 1962 a fost însă atât de mare, încât a inspirat toate casele de discuri să-l copieze. Prin urmare, au fost compilate din diverse înregistrări integrale simfonice ale unor predecesori ai lui Karajan (Toscanini, Furtwängler sunt numele cele mai sonore, dar şi Weingartner sau Schuricht), sau contemporani (Klemperer, Bernstein, Böhm, Szell, Bruno Walter) şi continuă şi azi cu noii directori muzicali ai marilor orchestre. Mai mult, EMI, rivala DG, a adunat într-un set  înregistrările din anii ’50 ale unui Karajan proaspăt ieşit din procesul de denazificare, conducând orchestra studioului, Philharmonia. De amintit aici şi efortul Electrecord de a aduna la un loc înregistrările lui George Georgescu cu Filarmonica „George Enescu” într-un demers postum – ultimele discuri au fost lansate în anii ’70, la aproape un deceniu de la dispariţia dirijorului –, care l-a consacrat definitv pe fostul şef al Filarmonicii. Nu putem decât să deplângem că integrala lui Georgescu nu este disponibilă la nici un serviciu de streaming.

Cu toate acestea, practic toate cele nouă simfonii ale integralei Karajan pot fi contestate cu înregistrări individuale ale altor maeştri. Iată o propunere de playlist cu the best of breed în ceea ce priveşte simfonismul lui Beethoven, cu subiectivismul inevitabil al preferinţelor mele:

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.