Beethoven şi Dvořák cu Christian Badea şi Mihaela Martin la Ateneu

Mi-ar fi plăcut să merg şi joi la concertul de la Ateneu, dar am cedat ispitei de a revedea excelenta producţie a lui Stephen Barlow pentru Rigoletto, de la ONB. Însă, aşa cum s-au aşezat lucrurile, muzica Simfoniei destinului de la Ateneu devine un preambul excelent (dar şi un standard înalt de interpretare) în aşteptarea lui Fidelio la ONB (14 Mai).

Articol preluat de pe blogul Despre Opera.

Până atunci, săptămâna viitoare e foarte promiţătoare, Christian Badea urmând să dirijeze din nou la Ateneu, de această dată Simfonia fantastică a lui Berlioz.

Mai întâi, concertul de aseară a fost o ocazie pentru a o revedea la Bucureşti pe violonista Mihaela Martin, o muziciană cu o importantă carieră internaţională, în special ca profesor în ultimii ani, la Kronberg Academy şi în cadrul proiectului Divan al lui Daniel Barenboim. Cu alte cuvinte, un nume căutat de tinerii violonişti care aspiră la gloria mundi şi sper ca această revenire a violonistei la Bucureşti să continue la un moment dat şi cu master class-uri, căci, la cum arată acum lucrurile, e mare nevoie.

În aceste condiţii, Concertul pentru vioară de Antonín Dvořák a fost iconoclast, marile respiraţii romantice, prestidigitaţia virtuozităţii şi sentimentalismul nu au fost o prioritate şi, la un moment dat, am realizat că interpretarea pe care o auzeam era de fapt... pedagogică, aveam în faţa ochilor un fel de master class. Şi asta fără să scadă cu nimic din farmecul unei partituri atât de frumoase. De fapt, uitându-mă în urmă, cam toate concertele pentru vioară acompaniate de Christian Badea, la rândul său violonist la începutul carierei, au fost excelente. Şi aseară, vioara Guadagnini a Mihaelei Martin a fost îmbrăţişată de orchestră într-o osmoză sonoră reuşită, totul completându-se, de la început până la sfârşit.

Dacă Dvořák a fost o plăcere intelectuală, Simfonia a V a de Beethoven, ce a urmat în partea a doua a serii, a stabilit o atmosferă cu totul diferită. Încă de la primele patru note ce au intrat în istoria muzicii, cântate rapid, aproape legat, o urgenţă dramatică foarte rar întâlnită la Bucureşti, mai aproape de Carlos Kleiber decât de Leonard Bernstein, o viziune modernă asupra acestei celebre simfonii. Tempo-ul rapid a fost urmat de orchestra filarmonicii surprinzător de bine, deşi riscul decalajelor era destul de mare. Badea este un dirijor care favorizează un stil viguros, fără compromisuri, acolo unde muzica e scrisă ca atare. Şi da, pentru o dată, orchestra a ştiut să cânte tare dar vibrant, fără durităţi. Toată prima parte, cu variaţiunile temei destinului (Allegro con brio), a trecut ca un vis. Contrastul părţii a doua, cea lentă (Andante con moto), a fost pregnant, fără să cedeze ispitei de a fi languros, plăcerea sunetului care înflorea tridimensional de peste tot a rămas intactă. Ajuns la mijlocul simfoniei, continuarea ultimelor două părţi (Allegro) a urmat aceeaşi logică, a unei lecturi directe, unitare şi precise. Impresia a fost puternică şi timpul a trecut parcă prea repede.

După această rendiţie a simfoniei destinului, din fericire, Christian Badea mai propune două concerte săptămâna viitoare, iar Simfonia fantastică de Berlioz sună deja foarte promiţător.

Articol preluat de pe blogul Despre Opera.