Beethoven (şi) în vremuri de restrişte (II)

Printre titlurile pregătite de casa germană Deutsche Grammophon pentru aniversarea lui Ludwig van Beethoven de anul acesta, apărut pe 28 februarie, un album semnat de pianistul Maurizio Pollini, incluzând ultimele trei sonate pentru pian semnate de Titanul de la Bonn.

Ştiu, e posibil să nu prea ne mai pese de muzică, de Beethoven, deşi, întotdeauna în vremuri de restrişte, cultura, muzica de bună calitate, în special, au fost surse de suport moral şi îndemn pentru a merge mai departe. Plus că exemplul multora dintre marii creatori din istoria muzicii este unul relevant: cei mai mulţi au trăit în vremuri când molimele erau cotidianul, nu excepţia, când speranţa de viaţă era undeva pe la 40-50 ani, când războaiele, foametea, insecuritatea existenţei erau realitatea cruntă cu care se confruntau în fiecare zi. Plus dramele personale, cum a fost pentru Beethoven pierderea auzului. Prin comparaţie, sarcina noastră de astăzi e mai simplă: să stăm acasă, să ne păzim pe noi şi pe cei dragi, şi, de ce nu, să ascultăm (şi) Beethoven!

Recomand pentru aceste zile, în mod deosebit, albumul Beethoven semnat de Pollini, pe care-l puteţi reasculta oricând pe site-ul proiectului Discurile anului 2020 de pe pagina Radio România Muzical. Pentru că muzica în sine este una dintre cele mai înălţătoare scrise vreodată. Nu întîmplător i se spune lui Beethoven Titanul de la Bonn. Pentru că el nu doar că a scris muzică pentru contemporanii lui, dar mai ales pentru aceia mulţi care i-au urmat. Mai ales ultimele sonate pentru pian, ca şi ultimele cvartete de coarde, sunt laboratorul unei gândiri muzicale foarte complexe, care transcende începutul secolului al XIX ca viziune componistică. E ca şi cum urci cu greu un munte şi te întrebi dacă merită efortul; însă ajuns acolo sus, imaginea şi măreţia momentului te îmbată, euforic.

Fiecare dintre noi putem să simţim această atingere a geniului, ascultând ultimele sonate pentru pian de Beethoven: opusurile 109, 110 şi 111, scrise între 1820 şi 1823. Mai ales în interpretarea pianistului Maurizio Pollini, unul dintre marii muzicieni ai timpurilor noastre, care a împlinit la începutul lui 2020, 78 ani. Înregistrările de pe acest disc au fost realizate în timpul unui recital live din septembrie 2019: Pollini avea 77 ani şi pare de domeniul miracolului că nimic nu sugerează această vârstă înaintată, gândindu-ne numai că provocările tehnice ale sonatelor beethoveniene sunt mari.

Sigur, nu vorbim despre perfecţiune, însă până la urmă, ce este perfecţiunea în muzică? Cred că emoţia primează şi nu poţi să nu fi emoţionat de concentrarea interpretării lui Pollini, de construcţia discursului său, de implicarea totală pe care o simţi inclusiv prin micile mormăituri ale pianistului total cufundat în munca sa. Pollini a mai înregistrat aceste sonate, prima dată, în urmă cu 42 ani: acum, după o viaţă petrecută pe scenă, simţim maturitatea deplină, profesionalismul, şi, cu atât mai de apreciat, reverenţa făcută în faţa compozitorului, modestia interpretului în faţa unui creator genial.

Ultimele trei sonate pentru pian de Beethoven ies din tiparele genului, aşa cum a existat el până la Beethoven: construcţiile sunt mai curând libere, numărul părţilor este variabil. Beethoven, lăsând deoparte oricare canoane, exprimă adevărurile pe care le simţea: transcendenţa devine o realitate, iar Pollini ştie să exprime foarte clar acest fapt. “Muzica este o revelaţie mai înaltă decât oricare înţelepciune sau filosofie” spune Pollini, un adevăr de care ne putem convinge mai ales în timpuri grele, ca acelea pe care le trăim acum.