Berlinala 65, o călătorie în timp şi spaţiu

Când spun spaţiu, nu ma refer la cel cosmic, ci la cel dintre lumi, la cel bîntuit de fantome şi trupuri neînsufleţite, ca în franţuzescul „45 de ani”. Acolo se regăseşte un cadavru îngheţat vreme de un sfert de veac, iar timpul pare pentru unii că stă pe loc.

În lumile din polonezul „Body”, unde unele stafii pleacă la plimbare după ce se spânzură ori sunt distruse cu disperare şi oroare pentru că nu există o lege a avortului liber, iar altele se rematerializează temporar, în lifturi şi la intersecţii, şi dau nădejde celor care au pierdut pe cineva esenţial.

Şi ar mai fi nălucile trecutului, ca la Mr. Holmes, în care persoanjul principal începe să uite, şi-şi scrie numele proprii pe manşeta cămăşii proaspăt scrobită sau, la sugestia doctorului, notează într-o agenda, cu un punctişor, orice nou lapsus. Şi tot în povestea lui era strania şi fascinanta armonică de sticlă (inventată de Benjamin FranklinJ) cu care se spera să se pătrundă în lumea umbrelor!

Sau urarea din Nasty Baby (care ar merita un Teddy, pentru filme gay), unde, la un pahar, cei tineri au ciocnit pentru viitor şi seniorii pentru trecutul lor! Bine zis!

În categoria peliculele care mânjesc şi deprimă intră chilianul Clubul despre preoţii pedofili, abordat cu o violenţă insuportabilă de limbaj şi nu numai( pe cât era de subtil canadianul The Fall, aflat acum la Market, în capitala Germaniei!), „Sub norii electrici”, rusescul care te îmbie la sinucidere, dacă asta ne aşteaptă sau nemţescul „După cum visam”, într-o societate devenită sat fără cîini, după caderea Zidului!

„The Woman in Gold”, mult aşteptatul, cu o Dame Helen Mirren sublimă, ca o adevărată Regină, în dantelă verde, pe scena  berlinalei, şi un Ryan Reynolds, cuceritor, cu o premieră mondială în buricul pământului cinematografic pe luna februarie, cu atotputernicul producător Harvey Weinstein prezent, în fostul RDG, la Friedrichstadt Palast, a fost răsplătit cu aplauze furtunoase. Scenariul este odiseea reală de recuperare a unor tablouri ale lui Klimt, confiscate de nazişti de la Viena şi un lobby pentru o lege de repunere în posesie, (care ar trebui să funcţioneze şi în cazul mult comentatei Cumenţenii a pamântului a lui Brâncuşi!). Cronicarii au fost mai puţin entuziaşti, supăraţi pentru imaginea defavorabilă a Austriei din Al Doilea Război Mondial, deşi filmările s-au făcut la faţă locului!

A doua mamă, brazilianul recent premiat la Sundance, e din nou în universul paralel al personalului de serviciu, tratat cu afecţiune şi umor, precum şi cel al stăpânilor cu fiţe (spre deosebire de jalnicul „Jurnal al unei cameriste”) de o regizoare, fostă critic de cinema,  Anna Muylaert, întâmpinată cu uralele fără precedent.

Mare înghesuială a fost şi la noul Wim Wenders, în 3D (a prins gustul după neuitatul Pina), „Totul o să fie bine”, n-a prea fost excelent. O primire rece pentru un fel de repovestire a deznodământului din Fascinaţia lui Hitchcock. Un accident de săniuţă şi mai multe victime pentru tot restul vieţii . Din nou James Franco şi Charlotte Gainsbourg . Şi un start cu multă zăpadă , că dă bine în relief! Dar şi o supriză foarte plăcută pentru noi, violonistul Vlad Stănculeasa, însoţeşte muzical, cu har, pe partitura celui mai prolific compozitor de gen: Alexandre Desplat,  un accident de parcurs care i se poate întâmpla oricui!

Şi dacă tot e Tehnicolor, la retrospective, primul Oscar special pentru acestă nouă invenţie, pe atunci, odată cu Grădina lui Alah, cu Charles Boyer şi Marlene Dietrich, parcă mai elegentă ca niciodată, prin deşertul care însoţeşte acestă ediţie (inclusiv călătoria lui Nicole Kidman, care are un om de încredere cu un nume ameţitor de asemănător cu al personajului din 1936: Fattuh versus Batouch).

Azi, 11 februarie, e Ziua României pe ecranele Berlinalei. Aferim şi De ce eu! Dublu Aferim, de două ori Bravo!