Bizarerii greceşti şi splendori israeliene (Karlovy Vary 2022)

Oshrat Ingedashet şi Michael Moshonov în „America” de Ofir Raul Graizer FOTO @KVIFF.com

Graţie celor 12 lungmetraje din toată lumea care concurează pentru Globul de Cristal al Festivalului Internaţional de Film de la Karlovy Vary (KVIFF), se pot descoperi atât unii regizori care păşesc încrezători pe căi deja bătătorite, cât şi alţii care cutează să reevalueze, meşteşugit şi personal, istoria cinematografului.

Filmul grecesc „Tăcere 6-9” („Isihia 6–9”/„Silence 6–9”), primul lungmetraj de ficţiune al actorului-devenit-regizor Christos Passalis (care semnează şi scenariul, alături de Eleni Vergeti), mi-a readus în memorie, încă de la primele sale cadre, recentul hit festivalier „Mere” („Mila”/„Apples”), şi acela un debut, al lui Christos Nikou. Cele două filme au în comun universul distopic, atmosfera tenebroasă, accentele absurde şi tema uitării. Mai mult, personajele principale din amândouă se numesc Aris şi Anna (aici, interpretate de regizor şi Angeliki Papoulia, una dintre cele mai apreciate actriţe ale cinematografiei greceşti de azi). Desigur, şi „Mere”, şi „Tăcere 6-9” pot fi încadrate fără ezitare în curentul „Greek Weird Wave”, al cărui cel mai strălucit reprezentant este Yorgos Lanthimos.

În filmul lui Passalis, care a avut premiera mondială la KVIFF, însinguraţii Aris şi Anna se întâlnesc într-un oraş fantomatic, în care fiecare vine pentru o nouă slujbă. El trebuie să preia un post la Antenele ce transmit vocile persoanelor dispărute pentru cele rămase în urma lor, în timp ce ea urmează să interpreteze una dintre femeile dispărute într-un straniu spectacol nocturn pentru soţul acesteia. Aris şi Anna, singurii oaspeţi ai unui hotel în care nu par să mai lucreze decât două menajere, se îndrăgostesc unul de celălalt, numai că, după câteva zile, ea dispare…

Admirabil la capitolele tehnice, „Tăcere 6-9” captivează iniţial, dar pierde din ritm pe măsură ce ciudăţeniile personajelor secundare se înmulţesc, iar explicaţia oferită în final este simplistă şi fumată.

Prezentat şi el în premieră mondială în cadrul competiţiei principale, „America” (o coproducţie Israel-Germania-Cehia) este filmul care m-a încântat cel mai mult din toate pe care le-am văzut la al 56-lea KVIFF. La cinci ani după ce-şi lansase tot aici lungmetrajul de debut, „Cofetarul” („The Cakemaker”), distins atunci doar cu Premiul Juriului Ecumenic, cineastul israelian Ofir Raul Graizer are mari şanse ca de data asta să nu se întoarcă acasă fără a purta în valiză măcar un premiu.

Eli (Michael Moshonov), stimat instructor de înot la un bazin din Chicago, revine după 10 ani, fără tragere de inimă, în oraşul său natal, Tel Aviv, fiindcă este anunţat, cu o lună întârziere, de moartea tatălui său, cu care rupsese legătura. La întoarcere, Eli îşi vizitează cel mai bun prieten din perioada petrecută în ţară, Yotam (Ofri Biterman). Acesta administrează acum o florărie împreună cu logodnica sa, Iris (Oshrat Ingedashet), o evreică etiopiană. Eli îl invită pe Yotam să viziteze locul lor preferat din adolescenţă, iar această excursie antrenează o serie de evenimente care le vor schimba radical vieţile tuturor celor trei personaje principale.

Împărţit, ca filmele lui Tarantino, în capitole purtând titluri simbolice („Golful ascuns”, „Străvechea urnă” etc.), „America” este o experienţă cinematografică şi cinefilă senzuală (regizorul-scenarist pune accentul pe culori, sunete sau mirosuri evocatoare), care omagiază cinematograful hollywoodian clasic (de exemplu, filmele lui Douglas Sirk). La cineastul israelian, melodrama nu devine niciodată stridentă, căci el stăpâneşte arta de a-şi doza naraţiunea, de a transfera firesc perspectiva între personajele principale (toate construite cu dragoste şi izbăvite prin dragoste), precum şi de a insera subtil în plot câte un număr de veritabilă magie.

În final, titlul filmului se dovedeşte o metaforă a aspiraţiei către ideal, a regăsirii de sine bazată pe reconcilierea cu trecutul. Rareori avem şanse de a vedea pe marele ecran un film care să emane atâta iubire de cinema şi de viaţă precum „America” lui Ofir Raul Graizer. Şi o asemenea şansă nu trebuie ratată.