Călătorie printre filmele franceze cu paşaport de România

Totul a început în ajun de Sfântul Nicolae, cu o invitaţie de la UniFrance Films. O organizaţie care promovează (cum se zice mai nou) producţiile franceze în străinătate. Şi ţine de CNC-ul lor (Centrul Naţional al Cinematografiei). A fost fondată în 1949 şi participă anual la vreo 50 de festivaluri.

Mail-ul venea de la Caroline Aymar, supranumită după titlul unei pelicule celebre „Caroline Cherie“ (pe care l-am şi găsit la FNAC, şi e şi cu preferatul meu Aznavour). Afişul în sine era unul ispititor. O picromigdală sau un macaron, cum e mai snob acum, din care, în loc de cremă, alunecă o peliculă de 35 milimetri. Iar textul (în mod surprinzător în englezeşte) s-ar traduce prin „Hrană pentru minte, de luat la pachet“. Dacă o ţară precum Canada are un palmares de 40 de filme pe care le achiziţionează distribuitorii, la România nu sunt decât vreo şase, plus ce mai sperăm, la ceva evenimente paralele. Rendez-vous-urile, căci aşa se numesc, foarte romantic, s-au petrecut la etajul 2 de la Grand Hotel (Intercontinental), vizavi de Scribe, unde la subsol a avut loc la 1895, la Salon Indien du Grand Café, prima proiecţie de cinema a Fraţilor Lumière, iar acum luam micul dejun cu Tudor Caranfil, cel de la care învăţam, în anii de şcoală, de la „Vârstele Peliculei“ de vinerea, de la TV , cum e cu filmul mut! Mai ceva ca-n cele mai îndrăzneţe scenarii!  

Nu departe de Place de’Opéra se aflau trei cinematografe Gaumont cu simbolul nelipsit al petalelor de margarete, pentru că aşa o chema pe mama celui, care a dat numele unui întreg lanţ de producţii şi săli. În mare vogă era Yves Saint Laurent, unde pe lângă o sulfuroasă poveste de iubire, pot fi admirate colecţiile atât de talentatului creator al Casei Dior, precum şi în distribuţie doi actori de la Comedie Franceză: Pierre Niney şi Guillaume Gallienne. Dar şi sofisticata fiică a fostului prim-ministru al Franţei, Marie de Villepin. Chiar dacă titlul nu este inclus printre cele cu viză de România, vom vedea noi cum să-l aducem şi acasă. Într-o altă sală rula „Mama şi fiul“, varianta pentru export a Ursului de Aur: „Poziţia copilului“, care avea afişe în tot oraşul cuprinzând, pe lângă chipurile Luminiţei Gheorghiu şi Bogdan Dumitrache, două trofee desenate: cel berlinez şi Oscarul, chiar dacă până la urmă n-a fost decât propunerea României, fără a trece de selecţia acerbă, pentru a rămâne printre cele nouă favorite iniţiale de pe lista scurtă.

Dar să revenim la evenimentul nostru care a debutat cu o conferinţă de presă ţinută la splendidul Automobil Club, cu pereţii împânziţi de fotografii vintage, cu maşinuţe de altădată şi un discurs al Isabellei Giordano, director general şi-un versat M.C., alături de noul preşedinte UniFrance, Jean-Paul Salomé, autorul unei comedii negre foarte izbutite: „Je fais le mort“ („Fac pe mortul“), prezentat în avanpremieră la Namur şi coprodus de Fraţii Dardenne (cei care nu numai că au vizitat România, dar au şi contribuit financiar la „După Dealuri“, premiatul de la Cannes al lui Cristian Mungiu). Din discursuri, reieşea că stăm aproape la fel precum China, care deşi e considerată piaţa cea mai interesantă în momentul de faţă (zilnic inaugurându-se 20 de ecrane), nu distribuie decât cinci, maximum şapte filme din Franţa, dar fireşte că unul precum cel al lui Klapisch, cu ceva ironii la adresa marelui popor, ar fi mai greu de digerat. Ce-i drept că nici la noi „Casse-Tête Chinois“ nu figurează, deşi este o continuare a lui „Auberge Espagnol“/„Euromix“, care a avut ecouri de simpatie acu 12 ani, fiind cu Romain Duris, partenerul Ronei Hartner din „Gadjo Dilo“. Cockailul cu şampanie s-a ţinut într-o lumină roşiatică, iar trataţia a fost una greu de definit, dar sigur bio!

Scenă din „Angelique“, în regia lui Ariel Zeitoun

De sâmbătă de la prânz au început interviurile cu unul dintre actorii din „Angélique“ (un remake la distanţă de-o jumătate de secol de celebrul, inclusiv la noi „Angelica, marchiza îngerilor“ care, ulterior, a creat un personaj autohton interpretat în „Haiducii“ de Marga Barbu). Tomer Sisley e deocamdată mai puţin cunoscut la noi, născut în Germania, şi care a vrut să împărtăşească un secret celor din breaslă: ca să fie descoperiţi de regizori să facă stand-up comedy, pentru că şi la ei realizatorii merg mai rar la teatru. Pe Tomer, însă, îl ştiţi din producţia americană „Noi suntem familia Miller“, dezvăluindu-ne totodată cum Jennifer Aniston, venea cu textul neînvăţat (asta pentru a contrazice mitul conform căruia cei de peste Ocean sunt toţi nişte profesionişti desăvârşiţi). Pentru rolul dintr-un film de capă şi spadă, Tomer a avut şi avantajul de-a şti să călărească şi să se dueleze. Ca şi acum şase ani, una dintre cele mai interesante întâlniri a fost cu François Ozon pentru „Jeune et jolie“/„Tânără şi frumoasă“ cu foarte discreta Marine Vacht, care între timp aşteaptă un copilaş şi e fiară în privinţa vieţii personale, mai ales după ce capitala lor fusese împânzită cu afişe cu preşedintele, pe care stătea scris: „Dégage!“, adică: „Valea!“

Ozon văzuse, dar ea nu încă „Nymphomaniac” de Lars von Trier, (mai bine pentru bebeluşul care a gustat prin intermediari dintr-o ciocolată Dracula, luată de pe Otopeni) ca să facă o paralelă între cele două scenarii oarecum înrudite. Deşi categoric filmul francezului este cu mult mai ataşant şi convingător, fără a încerca mereu să sfideze, să şocheze şi chiar să îngreţoşeze ca danezul. Pentru a-şi construi mai bine povestea, Ozon a apelat la psihoterapeuţi, ceea ce-l transforma dintr-o dată într-un ideal invitat la următoarea ediţie a Festivalului nostru de Psihanaliză şi Film, pentru că, inclusiv la celălalt script, tulburătorul şi fascinantul „În casă“/„Dans la maison“ se consultase cu specialişti şi ar fi ideal de prezentat cu o sesiune de întrebări şi răspunsuri adolescenţilor din România. Arnaud Desplechin, care a fost cândva şi la Institutul Francez din Bucureşti, n-a mai acordat interviuri pentru „Jimmy P“. Deşi tare m-ar fi interesat să aflu mai multe despre personajul principal: Devereux, născut în Transilvania.

Scenă din „Belle şi Sebastien“, în regia lui Nicolas Vanier

„Belle şi Sebastien“ e iar un remake după un serial al anilor ’60 (deşi s-au făcut modificări serioase, contrabandiştii devenind nazişti, iar refugiul periculos, cu avalanşe, spre Elveţia aminteşte de un film cult „Trecătoarea“, din 1979 cu inubliabilul Malcom McDowell), care a fost difuzat cu succes şi la noi, dând ideea multor mămici să-şi boteze astfel băieţii. Pelicula actuală pare ideală pentru KinOdiseea şi chiar dacă la întâlnire turcul Tchéky Karyo a tras chiulul (şi tare aş fi vrut să-l întreb câte ceva despre „Nikita“, lui Luc Besson), în schimb Dimitri Storoge a fost una dintre cele mai plăcute surprize jurnalistice. Cel a cărui familie fugise din Rusia, o dată cu Revoluţia din 1917, ajunsese acum la Paris, pe afişul celei mai recente montări cu „Romeo şi Julieta“, în rolul lui Mercutio. Discuţia îţi făcea filmul şi mai tentant, iar doctorul de pe ecran, se dovedea la fel de plin de şarm. Povestea reală a celor trei câini care joacă în travesti (la fel ca la „Lassie“ care, la fel ca Belle era căţeluşă pe ecran, şi căţel în faţa camerei), e nu numai înduioşătoare, ci şi interesantă, pentru că băieţelul de doar 7 ani nu s-a temut nicio clipă de ditamai dulău, perfect dresat, de altfel, dar cu care nu puteau interacţiona decât cei care apăreau la cadru, cu el. Ca să nu deruteze animăluţul vedetă. Ariel Zeitoun (a nu se confunda cu Frédérique Zeitoun, care apare deseori în emisiune de dimineaţă de pe TV5, mai apoi aveam să aflu de la un prieten francez get-beget, că Zeitoun înseamnă măslină în arăbeşte) părea foarte îndrăgostit de recenta sa creaţie, o Angelică de viitor pentru că deja se pregăteşte şi seria a doua, cu aceeaşi Nora Arnezeder, care-i drept că are o misiune complicată, să-i ia locul legendarei Michèle Mercier. De altfel, nici lui Gérard Lanvin nu-i va fi prea uşor să intre în competiţie cu celălalt misterios bărbat plin de cicatrice Robert Hossein (care probabil că l-a şi inspirat pe alde Falconetti din „Om bogat, om sărac“).

Scenă din „Perfect Mothers“/„Adore“, în regia Annei Fontaine

Subiectul care intrigă cel mai tare din viitoarele premiere este „Perfect Mothers“, „Adore“ fiind titlul francez, şi „Bunicuţele“ nuvela britanicei Doris Lessing (Premiul Nobel pentru Literatură, în 2006) de la care a pornit totul. Proiectul propus iniţial aceluiaşi François Ozon, ajunge la Anne Fontaine (ideală pentru secţiunea actriţe în spatele aparatului de filmat din cadrul „Anonimului“). Naomi Watts şi Robin Wright sunt cele două mame, care se îndrăgostesc fiecare de fiul celeilalte. În plus, se pare că totul a pornit de la întâmplări adevărate. Cu siguranţă că şi la noi această coproducţie franco-australiană va stârni nenumărate comentarii, fiind, după cum scrie şi pe afiş, un subiect fascinant şi provocator deopotrivă.

Şi aşa am ajuns la cel mai frumos dintre toate „Promisiunea“ după austriacul atât de romantic adesea, Stefan Zweig. Totul se petrece cu puţin înainte de Primul Război Mondial (la care în realitate scriitorul n-a putut participa în mod direct, fiind declarat inapt fizic). Regizorul Patrice Leconte, care şi-a prezentat cea mai recentă producţie la Veneţia, a ţinut să sublinieze că filmul său este, înainte de toate, o idilă extrem de romantică, prin care părea să fi trecut măcar parţial chiar şi el. Actorii pe care şi i-a ales l-au cucerit, mai cu seamă celebrii, care au fost extrem de lipsiţi de mofturi şi foarte preocupaţi să iasă totul bine. Rebecca Hall, (pe care o ştim de la Woody Allen) şi Alan Rickman (din „Harry Potter“) sunt tulburători, lor adăugându-li-se Richard Madden şi mai ales pianul, care devine un personaj în sine. Un film de epocă admirabil structurat, pe care abia aştepţi să-l revezi, ca să poţi sesiza detaliile uimitor de subtile. Poate că vom avea şansa unei întâlniri cu creatorul acestei nestemate cinematografice, la festivalul de la Râşnov, de la începutul lui august, când tema este Marele Război, căci se împlinesc 100 de ani de la declanşarea sa.

În concluzie, ca să ne putem bucura de cât mai multe producţii din Hexagon, trebuie să mergem să le vedem pe cele distribuite deja şi poate aşa o să ni se mărească… raţia.