Când epopeea suferă de astenie: „The Irishman“ (r.: Martin Scorsese)

Mai bine de trei sferturi din cele trei ore şi jumătate ale celui mai recent film al lui Martin Scorsese sunt ocupate de drumul sinuos şi nu din cale afară de spectaculos dintre o mostră de foreshadowing (o mână care apasă pe un trăgaci, sângele care ţâşneşte dintr-un cap pe un perete) şi dezvăluirea propriu-zisă, adică identificarea celor două personaje şi integrarea crimei într-un peisaj mai amplu.

Mâna îi aparţine lui Frank Sheeran (Robert De Niro), capul e al lui Jimmy Hoffa (Al Pacino), iar cei doi sunt nu doar criminal şi victimă, ci prieteni.

Povestea acestei prietenii e descrisă în primul rând printr-un neîntrerupt voice over, care îi aparţine lui Frank însuşi. Acest voice over explică atât de multe, încât, dacă s-ar lua decizia de se lansa piesa de teatru radiofonic „The Irishman“, efortul de adaptare ar fi limitat la simpla apăsare a unui unic buton. Dacă textul e excesiv de elocvent, fără a fi din cale afară de spumos, imaginile rareori aduc ceva în plus acestui voice over, pe care de cele mai multe ori îl dublează, în loc să îl completeze. În plus, Scorsese alege să fie genul de regizor care filmează un drum care se bifurcă, pentru a marca un punct de cotitură în existenţa unui personaj. Sau care pare să creadă că a descoperit un unghi cum nu se poate mai ingenios dacă pune camera pe masă, acolo unde se află harta pe care desenează Sheeran un traseu (iar markerul lui aproape că atinge lentila).

Fără să întâmpine niciun obstacol, Sheeran urcă în ierarhia mafiei italiene de pe continentul nord-american, până când ajunge în anturajul celebrului Jimmy Hoffa. Cei doi devin buni prieteni. Cu toate acestea, când lui Sheeran i se ordonă să-l execute pe Hoffa, protagonistul respectă ordinul întocmai. Ezitările lui nu sunt explorate aproape deloc, la fel cum segmentul cel mai ofertant al filmului, anume bătrâneţea lui Sheeran şi Russel (Joe Pesci), e tratat cu un amestec mâlos de indiferenţă, lene şi incompetenţă. Singura carte pe care mizează Scorsese e aceea că, în tot acest răstimp, mafioţii lui fac tot felul de chestii mafioţeşti, atunci când nu mor ca muştele.

Nu e de mirare, aşadar, că filmul lui prezintă un interes deosebit pentru două categorii de spectatori: cei care găsesc ca fiind un lucru de mare mirare faptul că există mafioţi şi că, din când în când, aceştia comandă sau execută asasinate, respectiv cei care nutresc un respect deosebit pentru un anumit tip de cinema hollywoodian, respectat aproape unanim de critică, dar în acelaşi timp ultra-accesibil, printre mărcile căruia se numără înşişi De Niro şi Pacino.

Pentru întinerirea digitală a lui De Niro şi Pacino, s-au cheltuit milioane de dolari. A reuşit operaţiunea? Mai degrabă nu. Nu doar că aceştia nu aduc mai deloc cu versiunile lor anterioare, ci textura hiper-procesată a pielii lor e cea a personajelor de joc video. Însă aceasta e cea mai mică problemă a filmului, din perspectiva modului în care e exploatată imaginea celor două superstaruri. De Niro pare în continuare să creadă că rânjetul lui reţinut, situat la media aritmetică dintre ştrengărie şi golănie, ţine loc de joc actoricesc, în timp ce Pacino încă nu înţelege să interpreteze şi altă partitură decât aceea din „Scent of a Woman“. „The Irishman“ scârţâie? E firesc să fie aşa. Poate că secretul întineririi digitale e pe cale să fie descoperit. Dar niciun program n-o să-i facă pe De Niro şi Pacino nu doar să arate, ci şi să joace ca în tinereţe. Ca în „Taxi Driver“, ca în „The Panic in Needle Park“, înainte ca vocaţia, entuziasmul şi ambiţia lor să fie înlocuite de o exasperantă şi aparent nesfârşită inerţie.