Cannes 2014, ziua a doua. Incursiune în trecut şi artificii pe un cer ultramarin

Deja Cannes-ul şi-a intrat în pâine, (sau mai exact aş zice în ...baghetă). Dis-de-dimineaţă, la Palatul Festivalurilor, după ce-am urcat cele 24 de trepte şi am avut dreptul unei legitimaţii roz (am deja vechime: 6 ediţii, şi un înger păzitor, pe omniprezenta şi atât de eficienta Christine Aime), prin urmare pot vedea proiecţiile de la parter, deci n-am stat la cucurigu.

Am descoperit pe un ecran splendid, căruia i-aş spune chiar pânză, că era vorba de un pictor, pe care îl găsisem în copilărie doar în albume: W. Turner, recreat ca viaţă şi operă de Mike Leigh. Realizatorul care lua Palme d’Or –ul cu „Secrete şi municiuni”, despre care povestea cu mult farmec ca invitatat surpriză al lui Andrea Sabbadini, la Festivalul de Psihanaliză şi Film de la Londra, a pomenit, modest, o clipă şi de noul său proiect. Măcar actorul său preferat Timothy Spall ar merita un premiu pentru o interpretare magnifică şi plină de subtilităţi, într-o relaţie sublimă, cu un tată adorat (una dintre cele mai fascinante scene fiind mersul părintelui la magazinul de culori şi grija cu care-i pregăteşte galbenul solar fiiului său). 

Relaţia pictorilor cu semenii şi cu Casa Regală e destul de încordată, nu lipsesc ironiile, dar mai ales estetic, intri cu totul în tablourile Maestrului, în Marinele cu naufragii, pe care ca să le vizualizeze mai bine cere să fie legat de catarg, în plină furtună. Publicul e intrigat de mârâielile lui, la propriu, nişte onomatopee greu de uitat, de amestecul de salivă în nuanţare, sau de iubirile sale bizare, de o femeie cumsecade pe care o vede ca pe o Afrodită (zeiţă menţionată, printr-o coincidenţă şi în „Grace de Monaco“), dar şi de o slujnică înceată la minte, şi pe care până la urmă le găseşti cât se poate de pământeşti. Nepriceperea colecţionarilor cu bani şi discuţiile pompoase par o constantă în secole, căci J.M.W.Turner a trăit între 1775 şi 1851, cănd l-a lăsat inima, însă nu şi patima artei, care debutează, pe peliculă, cu o scenă pe un câmp olandez, ca o pictură în mişcare.

La deschiderea de la Un certain regard, îmbulzeală mare, aproape că nu mai erau locuri, doar că pe parcurs sala s-a mai golit, după ce „Party Girl” (să nu credeţi că e de la partid, ci de la cea mai veche meserie surată din lume) e încă un film cu o dansatoare de cabaret, aproape de pensie (meseria obligă), pe scurt o prostituată, la graniţa dintre Franţa şi Germania, de care se îndrăgosteşte – Dumnezeu ştie de ce – un client, care o vrea de nevastă. Apar cei 4 copii – nu ştie nici ea bine ai cui, plus nepoţii, scenă lacrimogenă la o nuntă de mironosiţă, şi ea constată – stupoare –, după, că nu-l iubeşte pe el! Trei regizori, două fete şi un băiat: Marie Amachoukeli, Claire Burger şi Samuel Theis.

La aceeaşi secţiune, Loin de mon pere / Departe de tata, din Israel, a dus la aplauze (probabil şi de la echipa aflată în sala Debussy), dar şi la scaune ridicate cu zgomot, la plecările revoltate. O producţie israelito-franco-germană, realizată de o femeie – Keren Yedala. Este un pandant al europenelor de la Bucureşti, grecescul cu incest şi alte orori. Aici totul e şi mai explicit, fata e chiar geloasă pe alte cuceriri ale tatălui, se automitilează, totul într-o promiscuitate greu de suportat, şi de pe urma actelor repetate şi atent redate, se naşte un copil. Care totuşi nu-i trimis la produs ca în filmul elen, dar poate se face o continuare...  

M-am decis să văd nişte clasice şi am dat de „Leolo” al lui Jean Claude Lauzon, din Quebec, unde există mai nou o Casă Elefant, de păstrare a memoriei cinematografice. Nobil proiect! Un scenariu din nou cu tot felul de ciudaţi, obsedaţi să nu se constipe, cu filmări scatologice, dar şi cu un puşti adorabil, care făcea mai suportabililă această producţie din 1992, cu o ialiancă superbă: Bianca, de care se amorezează adolescentul, dar care trăieşte cu bunicul lui şi-i taie unghile de la picioare cu... dinţii, aşa că, din gelozie, nepotul decide să-şi omoare în cheie comică (?!) bunicul!

În schimb pastila dedicată de Agnes Varda directorului legendar al Cinematecii franceze e sublimă, mai puţin a lui Polanski.

La 33 de ani de la prezentarea la Cannes a „Hazardului” formidabilului şi atât de regretatului Krzysztof Kieslowski, fiica sa a adus varianta necenzurată a filmului (s-au pus la loc părţile tăiate, la una singură a rămas doar sunetul, dar e destul de uşor de imaginat violenţa dintr-o secţie de miliţie, pornită pe tinerii curajoşi în faţa Regimului represiv). Interzis 7 ani în Polonia, este o tulburătoare poveste care aduce cu QED, (al nostru, premiat deja la Roma, care va apărea la toamnă în cinematografele noastre, şi la TIFF, la Cluj, în competiţie). Lupta sfâşiitoare pentru o neutralitate, în vremuri politice atât de tulburi, e sublim redată de un mare autor, care face un Serendipity, avant la lettre, de o profunzime uimitoare.   

Şi uite aşa s-a încheiat seara, printr-o incursiune în trecut şi artificii pe un cer ultramarin, cu o lună cu personalitate, mister şi şarm, alături de o prietenă, pe care în 1986, credeam că nu o s-o mai văd niciodată, şansele de a mai călătorii în Franţa, în care se refugiase, părându-mi-se şi fiind nule, daca nu venea Revoluţia. Slavă Domnului!   

Corespondeţa de la Cannes 2014, prin sprijinul lui SILVA DARK