Cannes 2015. Corespondenţă Eugenia Vodă. Între aplauze şi huiduieli

Din tot ce-a văzut la Festivalul de la Cannes, care se închide duminică, Eugeniei Vodă i-au plăcut două filme: „Povestea poveştilor“, de Matteo Garrone, şi „Marguerite şi Julien“, de Valérie Donzelli. Cele mai contestate pelicule au fost „Regele meu“, al regizoarei Maïwenn, şi „Marea de copaci“, al lui Gus Van Sant.

Dacă ar fi să fac o „recomandare de weekend“ unor amatori de Cannes, în afară de restaurantul Caveau 30 şi de hotelul Carlton (glumesc), cea mai importantă ar fi: nu veniţi fără o acreditare serioasă! Riscaţi să nu vedeţi absolut niciun film, să nu puneţi piciorul în nicio sală de cinema şi pe niciun covor roşu! Un bilet sau o invitaţie la un film ţine de science fiction. Acreditările au mai multe culori şi, în funcţie de culoare, cozile de la intrare sunt mai mari sau mai mici.

Nu vreau să se supere nimeni, dar am remarcat şi în 2015, ca şi în alţi ani, în media de la noi, înainte de festival, declanşarea unei veritabile isterii triumfaliste, care nu face bine nimănui, şi în orice caz nu adevărului, pe marginea faptului că un scurtmetraj sau altul „vor merge la Cannes, pe covorul roşu“. Singura prezenţă semnificativă a unui scurtmetraj e aceea din Selecţia oficială (şi avem aici un singur scurtmetraj, „Ramona“, de Andrei Creţulescu).
În rest, prezenţa unui scurtmetraj la aşa-numitul „short corner“ nu are absolut nicio legătură cu „covorul roşu“! „Short corner“ înseamnă subsolul Palatului, din afara Selecţiei oficiale, unde înscrierea e destul de laxă, de vreme ce există, anul ăsta, 1.919 de scurtmetraje înscrise şi acceptate, din 98 de ţări, acreditînd 2.658 de persoane! Diferenţa dintre „subsol“ şi competiţia oficială e uriaşă, e cam ca diferenţa dintre un premiu Nobel şi un titlu de „om al anului“ contra cost!
Aşadar, marea bătălie se dă la etajul competiţiei. Asupra celor 19 titluri din competiţie se focusează atenţia generală. Să fii ales în competiţie reprezintă o victorie în sine, înseamnă să te afli în cea mai vizibilă şi selectivă vitrină posibilă. În rest, palmaresul e o chestiune de gust, de conjunctură şi, uneori, de felurite jocuri. În artă nu e ca în sport, nu există un cronometru care să stabilească exact cine soseşte primul. Am şi acum, după câţiva ani, o senzaţie de nedreptate că „Habemus Papam“, al lui Nanni Moretti, sau „Holly Motors“, al lui Leo Carax, nu au figurat deloc în palmaresurile acelor ediţii, în timp ce au fost premiate alte filme, pe care le-am uitat demult!

Francezii au o expresie frumoasă, pe care o folosesc  ataşată unor filme sau cărţi care le-au căzut cu tronc: „coup de coeur“/ „dragoste la prima vedere“. În ceea ce mă priveşte, deşi ştiu că şansele lor de acces la palmares sunt infime, aş aşeza pe raftul filmelor care mi-au mers la inimă două titluri: „Povestea poveştilor“, de Matteo Garrone şi „Marguerite şi Julien“, de Valérie Donzelli.
Două filme care îşi întorc spectatorul la „emoţiile primare“ ale copilăriei, făcându-l să urmărească, cu sufletul la gură, o poveste, fie ea şi post-modernistă!
Două filme după care ţi se face dor să reciteşti „Estetica basmului“, a lui Călinescu. Italianul ecranizează, cu un umor nebun, depăşit doar de nostalgie, câteva basme clasice, de Giambattista Basile (dar o face în engleză, limba universală a basmelor de azi). Filmul francez transformă o poveste reală, de acum câteva secole, a unei iubiri incestuoase, dintre un frate şi o soră, pedepsiţi cu decapitarea, într-un basm, medieval dar şi atemporal, în care sună un telefon şi trece un elicopter, un film cu suflu romantic, hrănit de energia unei iubiri imposibile, de senzorialitate, de elan, de prospeţime. Sunt două filme de autor cât se poate de „evazioniste“, nimic în ele din „societatea actuală“ – pentru ele cinemaul înseamnă joc!

Cannes-ul rămâne nu numai acea vitrină de lux, dar şi un test necruţător. Cele mai huiduite filme din competiţie au fost francezul „Regele meu“, al regizoarei-actriţe Maïwenn (în stil serie tv, de o banalitate fără cusur) şi „Marea de copaci“, al lui Gus Van Sant, fost laureat cu Palme d’Or (cel mai frumos subiect din catalog a devenit, pe ecran, o sumă de clişee prost jucate).  Cel mai aplaudat film din competiţie a fost „Mama mea“, al lui Nanni Moretti; pentru el cinema-ul înseamnă nevroză. Ca pentru un Woody Allen à l’italienne... Un film în film: o regizoare face un film social, la Roma, cu John Turturro pe post de actor de import; comedia filmărilor se intersectează cu actualitatea „scenariului“ (o uzină în restructurare, oameni care luptă pentru locuri de muncă, „lavoro per tutti!“), şi totul − dublat de spectacolul agoniei şi al morţii unei fiinţe iubite (moartea mamei regizoarei, o profesoară de latină, cum a fost, în realitate, şi mama lui Nanni Moretti...). Un film simfonic, o compoziţie sofisticată, care îmbină halucinant drama cea mai pură cu momente de comedie la graniţa burlescului.

Competiţia a inclus şi direcţia „filmului social mono-melodic“, fără note false în modestia lui, francezul „Legea pieţei“, de Stéphane Brizé, în care un actor de forţă, Vincent Lindon, joacă înconjurat de actori neprofesionişti, rolul unui şomer încolţit de viaţă, într-o lume opacă şi fără soluţii. Premiul de interpretare masculină ar putea rămâne în Franţa, prin Vincent Lindon, dar Premiul de interpretare feminină are mari şanse să plece în America, la uluitoarea Cate Blanchett, din „Carol“, de Todd Haynes – direcţia ecranizării clasice, fastuoase vizual, plină de echilibru şi de bun gust, regizoral vorbind, totul aparent convenţional, dar cu un nonconformism de fond (cu mult înainte ca „legăturile dintre persoane de acelaşi sex“ să fi fost legiferate, o femeie, în anii ’50, îşi asumă cu curaj propria natură).
Două filme din selecţie au mizat pe ceea ce s-ar putea numi „psihologia familiei“, descifrată cu subtilitate, fie într-o dramă nordică modernă, cu ecouri ibseniene, „Mai tare ca bombele“, a norvegianului Joachim Trier,
fie în cotidianul japonez  – „Surioara noastră“, de Kore-Eda Hirokazu.
Mai mult ca sigur palmaresul nu va face abstracţie de singurul film de debut (la 38 de ani) din competiţie, al maghiarului Laszlo Nemes, „Fiul lui Saul“, amintind în câteva momente de „Lista lui Schindler“, al lui Spielberg, un film în alb-negru, evocând oroarea unui lagăr nazist, cu o cameră de filmat în continuă panică, parcă plasată în retina unor ochi terorizaţi, şi cu un actor memorabil, Géza Röhrig, care ar merita, şi el, un premiu!

Dacă ar trebui să aleg un film pentru Palme d’Or, acela ar fi „Homarul“, al grecului Yorgos Lanthimos, care reprezintă direcţia filmului de autor în cel mai profund înţeles al cuvântului: univers propriu, viziune inconfundabilă, originalitate. Absurd şi feroce, terifiant şi coşmaresc, te urmăreşte după ce-l vezi, dar să încerci să-l povesteşti e ca şi când ai povesti o piesă a lui Ionesco! Voi spune doar că oamenii care nu se îndrăgostesc rapid şi nu trăiesc în cuplu sunt transformaţi în animale, fiecare îşi poate alege animalul pe care îl preferă... V-aţi gândit vreodată, la rigoare, ce aţi alege?
La ora acestei corespondenţe, în competiţie au mai rămas de văzut 8 (opt) filme, ceea ce înseamnă enorm! Am asistat la ediţii ale
Cannes-ului în care ultimul film proiectat a fost cel care a câştigat Palme d’Or! Iar printre filmele încă nevăzute sunt şi două chineze (am pierdut şirul ediţiilor la care cinema-ul chinez a dominat palmaresul!), şi „Tinereţe“, al lui Paolo Sorrentino, cu o superdistribuţie (Michael Caine, Harvey Keitel, Jane Fonda), şi un Shakespeare australian, „Macbeth“, în care Lady Macbeth e MarionCotillard!
Deci, mesdames et messieurs, jocurile nu sunt încă făcute!