Cannes 2015. Speranţe cinematografice şi scrisori esenţiale

Cu siguranţă că aţi auzit de puştii, aceşti adolescenţi frumoşi (şi cu un dram de nebunie, care face bine artistic), autorii lui Tibi. Ei bine au ajuns pe Croisetă şi sunt fericiţi încât te molipsesc de entuziasm - un ingredient pe cale de dispariţie - de am avut convingerea că, într-o bună zi, după o carieră strălucită, se va face un film şi despre ei.

Aşa cum Fremaux, directorul poliglot al Festivalului, povesteşte că la primele lui descinderi la Festival dormea în maşină şi stătea în săli la Cucurigu, la balconul balconului, aşa îşi vor aminti nostalgici aceşti copii cum bântuiau pe străzi că uitaseră adresa şi se blindaseră cu fructe de la acelaşi non-stop - la mine e punct reper ca să mai dau de Hotelaşul IrisBuget. Cu o seară înainte observasem, în miez de noapte, un magazinaş pe care scria Ancuţa şi mi-am zis că-mi joacă o festă oboseala şi mă cred la Bucureşti, când colo chiar e o băcănie româno-italiană.

Trailer-ul scurt-metrajului Tibi, selecţionat la Cannes

După-amiaza a fost una de vis. Un documentar splendid: Truffaut –Hitchcock (cosemnat Kent Jones şi Serge Toubiana) pornit de la înregistrările audio pe un magnetofon Nagra - şi noi lucram cu aşa ceva la TVR, în anii `80 - ale celebrei cărţi care a schimbat multe destine de cineaşti de renume. Proiectul a pornit iniţial de la o scrisoare pe care i-a trimis-o lui Monsieur Hitchcock - căci nu-şi permitea, ca americanii, să-i zică Hitch-, Francois Truffaut, Maestrul - iniţial inginer şi grafician de inserturi pentru filmele mute - acceptând imediat o lungă discuţie de 8 zile, de dimineaţa până seara, despre suspense şi iubirea faţă de public, la care vrea să-l facă părtaş, la peliculele sale, şi să-l cucerească ori să-l sperie, oriunde s-ar afla pe glob, spectatorul, ba şi cu analize la producţiile celui care avea doar pe jumătate vârsta legendei vii pe atunci (30 faţă de 63) Francois Truffaut şi ale sale 400 coups...

Trece în revistă capodopere prezente la Cannes precum Psycho sau Ameţeala - catalogat ca poetic de autorul său şi care,  într-un sondaj recent, ieşise cea mai bună peliculă a tuturor timpurilor, loc ocupat şi de Cetăţeanul Kane şi el proiectat în această a 68-a ediţie -, dar şi Notorius, cu vedeta nemuritoare a afişului, cu un zâmbet şarmant şi deloc fals, Ingrid Bergman. Comentarii şi confesiuni: Wes Anderson (care-l descrie pe Hitch un sculptor al timpului),  Assayas, Bogdanovich, Scorsese...

Şi apoi am avut-o o oră pe ecran pe Ingrid Bergman, cel mai adesea cu imagini inedite, filmate în familie, cu poze făcute de tatăl ei, care fără să vrea a învăţat-o să pozeze firesc şi cu sufletul deschis. Îi vedem tumultoasa viaţă sentimentală şi celebrul bileţel trimis lui Rossellini, unde îi sugera să o includă într-un casting, chiar dacă în italiană, deşi nu ştia decât Ti amo/Te iubesc (aviz actorilor de la noi, încercarea moarte n-are). Sunt prezenţi copiii ei, patru la număr şi, mai ales, cariera, inclusiv cea teatrală, care ne era complet străină. Ce n-aş fi dat să mă întorc în trecut, în unul liber şi s-o pot vedea pe scenă, alături de Sir John Gielgud!

Cum îi spune mama cu un accent român, Isabella e îngerul păzitor al acestei fresce nesperate, un documentar aşteptat şi pornit de la scrisori către prietene. Şi, fireşte Casablanca, dar şi angoasele că nu va primi alte roluri sau că că nu va avea succes. Criticile cele mai severe au venit chiar de acasă, din Suedia,  America surghiunind-o pentru o dragoste pătimaşă, care a sfârşit prost. Roberto pleacă să turneze în India şi face un copil, cu o localnică, deşi abia îi dăruise 2 gemene şi un băieţel lui Ingrid. Şi, la final, lupta cu un cancer atât de nedrept. În documentar este prezentă şi întâlnirea cu scântei cu tizul şi conaţionalul său, Ingmar Bergman, şi „Sonata de toamnă”, dar şi prin înduioşătorul şi atât de inteligentul „Vă place Brahms”. Apropo de ilustraţia muzicală, ea e semnată de Michael Nyman (compozitorul oscarizatului Pianul).   

Competiţia „Marguerite şi Julien” este un incest, care se vrea atemporal - dar aleargă printre secole - şi care are şi ideea de decapitare în prim-plan, o lipsă de respect, având în vedere recentele execuţii. „Sicario” este o luptă fără reguli contra mafiei drogurilor din Mexic - o lovitură indirectă dată turismului local -, cu un Benicio del Toro înfricoşător, un Josh Brolin băşcălios şi o Emily Blunt atât de fragilă şi de curajoasă. „Louder than Bombs” (ca şi „Cu capul sus”, din deschidere) este un film despre despre adolescenţi intratabili şi o mamă, Isabelle Huppert, mare fotograf de război, care moare misterios.

„La loi du marche” e o ficţiune-documentar greu de suportat, cu un Vincent Lindon care dă lecţii muncitoreşti cam după modelul de anul trecut, tot cu o virtuală şomeră: „Două zile, o noapte”. Chinezescul „Mountains may depart” e delicat şi omenesc (chiar dacă n-are subtilitatea lui An, japonezul de la „Un certai regard”). „Carol” rămâne pe prima poziţie, un film despre anii `50 cu un divorţ şi un copil la mijloc ca obiect de şantaj şi o pasiune gay, cu toalete de un rafinament unic, întrecându-le pe cele de pe covorul roşu şi cu glaciala Cate Blanchet şi Rooney Mara. „Mon Roi” este o isterie non-stop, cu scandaluri conjugale, pe care nici Vincent Cassel nu le poate contracara, şi nu ne poate face să ignorăm nefericita distribuire a lui Bercot în rolul unei partenere imposibile. Tot Mia Madre e impecabilul selecţiei, dar să sperăm că fraţii Coen o să voteze în favoarea cinefilior, căci e un scenariu fără cusur, sfâşietor şi plin de umor, stil Sordi, întruchipat de alt urât, uşor cabotin dar de un haz turbat: Turturo.

Urmează „Sorrentino”, după „La Grande Bellezza”, care are fanii săi, fani care nu recunosc că e un plagiat grosolan şi grosier după „La dolce vita” - recent redifuzat la televiziunea franceză şi apărut în DVD, cu „Dilema Veche”. Din afiş, deşi e cu Sir Michael Caine, reiese deja o scenă dintre cele mai groteşti, într-o piscină! Dar să-l vedem întâi cap coadă!