Cannes 2021. O corespondenţă de la Eugenia Vodă: Ediţia muta(n)tă

Astă-seară se dă startul Festivalului de la Cannes (6-17 iulie), cel mai important festival de film al planetei. Ediţia (cu numărul 74) se prezintă, de la bun început, ca una extrem de specială.

Din motive de pandemie, festivalul de anul trecut a fost anulat (şi înlocuit cu trei zile simbolice, în octombrie). Ediţia din 2021 a fost nevoită, în disperare de cauză, să gliseze din tradiţionala lună mai – în iulie, şi încă – fapt unic în istorie! – în paralel cu o altă manifestare culturală de anvergură, demarată ieri şi aflată la doi paşi, Festivalul de teatru de la Avignon! „După atâta vid, acum o să ne sufocăm!“, zic jurnaliştii culturali ai locului (în Franţa există cu adevărat această specie).

Vor veni echipe din Australia, din India, din America de Sud, de unde vrei şi de unde nu vrei, şi – în ciuda unui colosal mecanism de protecţie sanitară pus în funcţiune – adevărul e că nimeni nu poate şti de acum care vor fi consecinţele acestei prime deschideri culturale mondiale a Franţei, de la declanşarea pandemiei încoace... A şaptea artă în luptă cu a nu mai ştim câta tulpină...

Deşi „După mine, potopul“ e o expresie născută în Franţa, organizatorii au o singură mare teamă: să nu existe consecinţe negative! Să sperăm că nu vor fi. Şi să ne bucurăm că se anunţă o recoltă bună! În aceşti ani bolnavi, mulţi cineaşti au lucrat, totuşi... Prin această ediţie a Cannes-ului, cinematograful lumii face o nesperată probă de vitalitate.

Palatul festivalului (supranumit, ironic, dar adevărat, „vasul-amiral al economiei Cannes-ului“) e împânzit de afişul ediţiei: teoretic, un omagiu adus lui Spike Lee, preşedintele juriului (pentru prima dată în istoria festivalului, un preşedinte de culoare; era momentul. Îmi aduc aminte de Spike Lee, acum trei ani, la Cannes, urcând pe treptele cu covor roşu ale Palatului, cu o bonetă pe cap, pe care scria, cu majuscule, BLACK...). Un cineast cu un umor maliţios, care are publicul lui, şi un profesionist prolific (aproape o sută de titluri, produse, regizate sau jucate de el).

Privind afişul acestei ediţii toride – un afiş sărăcăcios, în alb/negru, cu un aer trist, deşi s-a vrut vesel, cu o frunte încreţită şi cu ochii lui Spike Lee cătând spre o Palme d’Or plasată pe cozoroc -, primul impuls ar fi să spui că premiul pentru cel mai urât afiş din istoria festivalului a fost adjudecat! Graficienii au adăugat şi nişte palmieri, pe principiul că „lumea iubeşte acest decor, de care ne era atât de dor“! Da! Ne era dor, dar de palmierii verzi, profilaţi pe cerul albastru al Mediteranei, şi nu de nişte palmieri gri, năpârliţi şi stingheri, ca nişte pămătufuri de şters praful!... După ce trece însă primul impuls, privind mai cu atenţie afişul, îmi fac mea culpa: e foarte bun! În sensul că reuşeşte să fie, indirect, o oglindă a vremurilor noastre... Nu afişul e urât, vremurile sunt cum sunt. Iar afişul va rămâne, peste ani, un martor.

În acest context, pare incredibilă performanţa Cannes-ului de a inaugura, tocmai acum, „cel mai frumos cineplex din Franţa“! Autor – un mare arhitect francez, om al Sudului, marseillez, Rudy Ricciotti (duşman exasperat al corectitudinii politice, care „ucide libertatea şi creativitatea“!). Singurul defect al acestei bijuterii e că se află la 4 kilometri distanţă de Palatul de pe Croazetă, deci festivaliştii vor deveni şi navetişti. 12 săli de cinema, 2.500 de locuri, printre altele un ecran uriaş, „cât un teren de tenis“. În jur va fi şi un campus universitar, în cineplex se vor exersa diverse meserii legate de tehnica filmului. O construcţie cu un aer futurist, o asamblare originală de cuburi de beton, de un alb strălucitor, ca o banchiză de gheaţă polară pe Coasta de Azur, plutind pe oceanul imaginarului nostru colectiv...

Fantastic este că totul s-a făcut în doi ani, cam la preţul unei parcări subterane de la intrarea în Bucureşti, ocupate în proporţie de 7%: 33 de milioane de euro...

Ce ziceam de vremuri? Bon festival!

Articol scris de Eugenia Vodă