„Cântând  la fulare”

Johnny Răducanu, un geniu al jazz-ului mondial. Foto: Constantin Ciocan

De la o vreme, tot încerc să întocmesc o listă cu „oameni, fapte, întâmplări”, care să demonstreze că între România şi „ţările civilizate” nu se află o „prăpastie istorică şi culturală”, cum se susţine îndeobşte, ci, în cel mai rău caz, „o aruncătură de băţ”. De multe ori, în sens invers: de acolo, încoace. Iată două poveşti.

Cu puţin în urmă, procurorii din Giorna-Spania au cerut în instanţă 20 de luni de închisoare şi şase luni interdicţie la cântat pentru tânăra pianistă Laia Martin: Sonia Bosom, vecina ei de dedesubt, a acuzat-o pe muziciană că i-a provocat spaime teribile şi „daune psihologice” fiindcă, între 2003-2007, a exersat la pian opt ore zilnic, timp de cinci zile pe săptămână. Se aşteaptă urgent verdictul.

Speţa nu este nici nouă, nici neapărat spaniolească. La noi, de pildă, ea şi-a găsit de mult rezolvarea pudică şi amară.

În anul 2006, l-am întrebat pe Johnny Răducanu dacă e adevărat că, spre a nu-şi deranja vecinii, la pianina din garsoniera sa de pe Titulescu obişnuia să pună fulare între ciocănele şi corzi. „Pianul e şi acum plin de fulare, mi-a răspuns maestrul Johnny. A fost aici Glucksman. L-am adus după revoluţie, a fost încântat ... E un filosof din ăsta, contestatar şi faimos, de la Paris... I-am spus că bat ăştia în ţevi aici şi că nu mă lasă să cânt, d-aia am pus fulare. I le-am arătat. Iar el a scris un articol într-un “Le Figaro”(...): “De râs aşa stat, aşa popor! Să ai aşa un muzicant şi un creator ca domnul ăla?!! Păi, noi, aici, l-am ţine la muzeu!”. Dar aşa suntem noi, ştii?”.
Însă diferenţa dintre Laia şi Johnny este nu doar una „de clasă”, ci şi de „rasă artistică”. Ca în paradoxul Zen conform căruia „Muzica exista, chiar şi când nu o auzeaţi”, Johnny Răducanu nu doar exersa, ci şi compunea „muzică surdă pursânge”.

Cum? Pare foarte simplu: „Tu ştii că a existat un compozitor care se numea Ludwig van Beethoven? Ei, săracul! Simfonia a 9-a, capodoperă mondială, a compus-o fiind surd total. Dar total! Nu auzea nimic! Nici măcar cu cornetul! Ai ascultat simfonia aia, cu corul,  “Oda bucuriei”? Este o înălţare a spiritului uman! Ei bine, nu auzea, aşa a scris-o. Dar el a auzit-o mai bine decât noi, chiar fiind surd complet. Surzenie? Nu există surzenie! Orice creator, în literatură sau în muzică, scrie. Să fi sigur că un poet, aşa cum e Beethoven, dacă nu mai aude vorbele şi se uită la un actor care spune cuvintele pe care le-a creat ăla, se uită numai la gură, la fizionomie, şi ştie fără greş unde e şi ce cuvânt spune. Cu cât eşti mai mare aducător de frumuseţi întru artă, sau dacă eşti genial, nu funcţionezi ca un simplu om limitat de spirit”.

„Aţi putea să muriţi fără muzică?”, zic. „Nu. Pentru că, în mod sigur, agonia mea va fi plină de muzici (…) Dumnezeu are o armată de muzicanţi ai Lui. Iar armata asta are un general: Beethoveen. Sunt şi eu un caporal, acolo, înţelegi? Ei, toată armata asta o să cânte ce are frumos fiecare. (...) Aşa că nu voi muri nici în tristeţe, nici în prostie”.

Este motivul pentru care verdictul în cazul „papa Johnny” a venit mai târziu. Cinci ani mai târziu.