Cântec pentru mamele Pământului

Detaliu din lucrarea „Năzuinţă“ a lui Virgil Scripcariu, expusă la AnnArt Gallery

Până vineri, 16 ianuarie, se mai poate vizita la Galeria AnnArt expoziţia de sculptură „Supermam“ a unuia dintre cei mai interesanţi artişti plastici contemporani, Virgil Scripcariu. Toposul antic al atletului este revitalizat de artist pentru a face un elogiu al maternităţii şi al existenţei pilduitoare. Virgil Scripcariu reuşeşte în arta sa să conecteze tradiţia de esenţă sacră cu o formă de expresie modernă, adecvată timpului în care trăim.

Păcat că spaţiul primitor al Galeriei AnnArt, situată în strada Mahatma Gandhi, nr. 1 (la jumătatea distanţei dintre Arcul de Triumf şi Ambasada Rusiei), este oarecum peste mână bucureştenilor prea grăbiţi şi ocupaţi cu treburile zilnice pentru a-şi mai rezerva o jumătate de ceas dedicată contactului cu arta contemporană. Galeria este amenajată într-o clădire cochetă şi, cel mai important, beneficiază de o luminozitate adecvată, care pune în valoare lucrările prezentate aici.

O Arcă (post)modernă

Chiar dacă numele lui Virgil Scripcariu nu vă spune deocamdată nimic, cu siguranţă aţi luat deja, fără să vă daţi seama, contact cu arta lui – mă refer în primul rând la bucureşteni. El este autorul a două lucrări de for public expuse în anii recenţi în Capitală. Este vorba de statuia „Maternitatea cu fântână“ aflată în faţa Bisericii Anglicane (de dimensiuni reduse, dar pregnantă în semnificaţia sa, dacă este privită cu atenţie) şi ansamblul „Arca lui Noe“, situat în scuarul din faţa librăriei Cărtureşti Verona (iniţial expus în curtea Muzeului Regal de Artă din Bruxelles).

Atât de bine se integrează această din urmă lucrare în peisaj, încât de multe ori treci fără s-o mai priveşti conştient, efectul asupra receptorului fiind oarecum subliminal. Scripcariu actualizează, aduce în contemporaneitate mitul biblic al patriarhului fondator, populând arca cu animale sub forma jucăriilor de pluş în mărime naturală. Ludic şi în acelaşi timp dubitativ, demersul său atinge categoric ceva în sensibilitatea spectatorului prea grăbit, scoţând obiectul artistic în calea paşilor acestuia.

În descendenţa lui Gorduz

Traiectoria artistică şi umană a lui Virgil Scripcariu (40 de ani) este, însă, mult mai profundă şi complexă şi, dincolo de realizările indubitabile de până acum, „Supermam“ este expoziţia care l-ar putea consacra definitiv ca pe un artist important. Scripcariu alege pentru „Supermam“ (11 sculpturi în bronz şi una în lemn, toate executate în 2014) un topos antic, cel al învingătorului la cursele de care (acela căruia Pindar şi alţii, pierduţi acum pentru lumea noastră, îi dedica nemuritoarele sale ode), pe care însă îl recontextualizează şi îl aduce în lumea contemporană, atât la nivelul formei cât şi al conţinutului, cu alte cuvinte al semnificantului şi al semnificatului (pentru Aurelia Mocanu, acest conducător de cvadrigă devine, la Virgil Scripcariu, şi ierarh bizantin, şi cavaler cruciat).

Cei care au comentat deja lucrările au insistat asupra descendenţei acestora şi a artei lui Scripcariu din maestrul său, Vasile Gorduz, pe care l-a avut profesor la UNA Bucureşti (Gorduz este unul dintre cei mai mari sculptori pe care i-a avut România vreodată, din păcate cunoscut publicului larg doar prin statuia imperatorului Traian, plasată oarecum neadecvat pe scările Muzeului Naţional de Istorie), dar sunt destule aspectele care-l diferenţiază pe ucenic de maestru, asigurând originalitatea celui dintâi. Gorduz – un autor încă (tardo)modernist, am putea spune – căuta cu disperare transcendentul, absolutul, transfigurarea de dincolo de orice chip sau expresie pe care le sculpta, fie a împăratului sau a poetului hölderlinian (în spirit) Eminescu (masca mortuară a acestuia devine „chipul transfigurat“ eminescian, în urma întâlnirii cu Creatorul său, aşa cum demonstrează Sorin Dumitrescu în comentariul excelentului album dedicat acum ceva ani lui Gorduz).

Sub semnul lui Nike

Postmodernul Scripcariu, deşi la rândul său revendicându-se de la o lungă tradiţie a artei sacre şi religioase, ştie că aceasta din urmă nu mai este posibilă ca atare în lumea în care trăim, în stadiul pe care îl parcurgem, prin urmare semenului său postmodern îi trebuie livrat mesajul în felul în care acesta îl aşteaptă, în felul în care a fost obişnuit de multiplele avangarde care au marcat istoria secolului trecut şi ne-au forjat modul de a percepe arta. Cu alte cuvinte, forma trebuie destructurată la maxim, trebuie redusă la esenţial, pentru ca pe locul gol astfel obţinut mesajul spiritual să transpară cu şi mai multă claritate şi eficienţă.

Figurile personajelor lui Scripcariu sunt reduse aşadar la esenţial, trasate în câteva linii, sunt lipsite de fapt de expresie şi de semnificaţia care se dă în mod obişnuit unor „sculpturi“, unor portrete. Ochii, aşa-numita „oglindă a sufletului“, nu există de multe ori, gura este o linie trasată vag sau lipseşte complet, nasul este cel care ne spune că rotundul de metal este un chip uman, dar şi acesta reprezentat doar ca un triunghi nesemnificativ.

La rândul său, expresia corporală este una încărcată de hieratism, niciuna dintre figuri neieşind din canoanele impuse de toposul pe care artistul şi l-a ales. Sexul, care nu lipseşte niciunuia dintre personajele lui Scripcariu, figurat de fiecare dată explicit, nu este expresia unei vulnerabilităţi, unei expuneri riscante a fiinţei (precum la Gorduz sau, recent, la Rădvan în „Epic“), ci se aliniază cuminte restului corpului, dând seamă de tema care unifică de fapt toate aceste lucrări: victoria, atitudinea învingătorului.

Maternitatea, temă recurentă

Atitudinea personajelor, gestul, este de fapt felul în care se exprimă cu intensitate mesajul lui Scripcariu, şi aici se face racordul cu arta clasică, încărcată de spiritualitate, despre care vorbeam. Toate lucrările reprezintă la nivel profund nişte atitudini ale învingătorului, culminând cu seria de mame din ultima încăpere (femeia din faţa Bisericii Anglicane striveşte, de fapt, dragonul, cu lancea dintr-o mână, în timp ce cu cealaltă îşi ţine copilul); „Biruinţă“ se intitulează, de altfel, câteva din lucrări. Intenţia ascensională trebuie sesizată, când e cazul, la nivelul călcâielor, desprinse pe cât posibil de pământ, într-un gest de mare semnificaţie.

Astfel cele 11 lucrări se aliniază frumos într-un demers coerent şi unitar, începând cu ipostazele statice ale genitorilor Adam şi Eva, trecând prin seria de „jocuri de copii“ sau „copil şi pasăre“ (la rândul ei aceasta din urmă stilizată extrem, în mod brâncuşian), ajungând la ipostazele finale ale „supermamei“ victorioase, reprezentată cu aripi sau ca o fiinţă androginică, câteodată având poziţia în formă de cruce. O serie de desene în peniţă, multe dintre ele schiţe pentru lucrările sculpturale, completează expoziţia. Per ansamblu, „Supermam“ poate fi considerată un cântec (sau o odă, în termeni pindarieni) în bronz pentru toate mamele Pământului – trecute, prezente şi viitoare.