Câteva takeaway-uri din filmul Everest. Principii pentru mersul pe munte şi prin viaţă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Everest are peisaje care-ţi taie răsuflarea, e nemaipomenit filmat, urmăreşte (din câte înţeleg) destul de aproape evenimentele din aprilie-mai 1996, pornind de la câteva cărţi publicate ulterior de supravieţuitori ai dezastrului (cea mai cunoscută este Into Thin Air, a jurnalistului Jon Krakauer) şi ridică o serie de probleme morale.

Am ajuns şi eu la Everest, un disaster movie onest, pe care-i musai să-l vedeţi în 3D. Filmul se inspiră, cum spune şi genericul, după „fapte reale” – dezastrul de pe Everest din 1996, când 18 oameni şi-au pierdut viaţa, cei mai mulţi dintre ei în timpul unor furtuni foarte violente din zilele de 10 şi 11 mai.

Everest are peisaje care-ţi taie răsuflarea, e nemaipomenit filmat, urmăreşte (din câte înţeleg) destul de aproape evenimentele din aprilie-mai 2006, pornind de la câteva cărţi publicate ulterior de supravieţuitori ai dezastrului (cea mai cunoscută este Into Thin Air, a jurnalistului Jon Krakauer) şi ridică o serie de probleme morale:

1.. Una dintre probleme este aceea a exploatării comerciale a Everestului şi a marketizării sale, de dragul profitului, în faţa unor oameni care n-au nici condiţia fizică, nici experienţa pentru a urca cel mai înalt munte al planetei; o excursie pe Everest costă, în zilele noastre, între 20.000 şi 70.000 de dolari.

2.. O altă problemă este aceea a consecinţelor fatale a unor decizii greşite luate, din motive emoţionale, de oameni a căror experienţă şi judecată ar trebui să-i împiedice să ia decizii pe criterii emoţionale. Cei care vor vedea filmul vor vedea despre ce vorbesc.

Nu merg mai departe cu recenzia filmului – dacă vă plac peisajele montane sau dacă vă plac, în general, disaster movie-urile bine făcute merită să vedeţi Everest (care o are, în plus, şi pe Keira Knightley în distribuţie). Mă voi opri, în schimb, asupra a trei întâmplări legate îndeaproape de povestea filmului şi de dezastrul de pe Everest din 1996. Pentru cei care au văzut deja filmul, ele sunt, cumva, prequel-ul şi sequel-ul filmului. Vă spun ce s-a întâmplat înainte – şi ce s-a întâmplat după.

 

image

1.  Pete Schoening şi Art Gilkey

Unul dintre clienţii echipei Mountain Madness (echipa condusă de Scott Fischer, reprezentat, în film, ca hipiot alcoolic şi abuziv; Scott moare pe munte, din cauza extenuării şi a frigului) este Pete Schoening, în vârstă de 68 de ani. Numele lui Pete Schoening poate nu vă spune prea multe, însă Schoening este un erou – şi o legendă a muntelui. În timpul expediţiei americane din 1953 de pe K2 (un vârf din Himalaia de 8.611 m; al doilea din lume, ca înălţime), el a salvat, de unul singur, cinci colegi de echipă, prin forţă fizică, viteză, pricepere şi curaj.

Pe scurt, unul dintre membrii expediţiei a alunecat şi a căzut într-o crevasă, trăgându-i şi pe ceilalţi şase după el. La capătul celălalt al corzilor se afla Pete Schoening care a oprit căderea grupului cu un piolet. Schoiening i-a socs, în cele din urmă, pe cinci dintre cei şase colegi afară din prăpastie şi a primit o medalie a Clubului Alpin American; este numit „montaniardul care s-a remarcat, prin devotamentul său lipsit de egoism, punându-se în pericol şi sacrificând un obiectiv major pentru a-i ajuta pe colegii săi aflaţi în primejdie pe munte” (link către pagina wiki a lui Schoening – aici).

Cel care nu a supravieţuit, dintre cei şapte bărbaţi, este Art Gilkey. El avea, în 1953, doar 26 de ani. Gilkey era înfăşurat într-un sac de dormit – şi era suspendat, în timpul căderii, direct de Pete Schoening, printr-o coardă separată. Gilkey – deja bolnav (făcuse, se pare, embolism pulmonar, din cauza altitudinii), şi-a tăiat legăturile care-l ţineau de Schoening pentru a-i ajuta pe colegii săi să scape cu viaţă.

Nu se ştie dacă Schoening ar fi reuşit să-i salveze pe ceilalţi cinci dacă Art Gilkey nu şi-ar fi tăiat legăturile. Prin gestul său el i-a salvat pe toţi cei şase colegi de echipă. Monumentul alpiniştilor decedaţi pe K2 i-a fost dedicat, iniţial, lui Art Gilkey.

2. Tragica şi inutila moarte a lui David Sharp

Unul dintre bărbaţii care şi-a pierdut viaţa 10 ani mai târziu, în timpul sezonului de pe Everest din 2006, este David Sharp. El urca spre vârf la 10 ani şi 4 zile după moartea lui Scott Fischer (liderul expediţiei Mountain Madness) şi a lui Rob Hall (liderul expediţiei Adventure Consultants). Morţile celor doi sunt prezentate în film; din echipa Adventure Consultants au mai murit, în cele două zile, poştaşul Doug Hansen, ghidul Andy Harris, şi Yasuko Namba, o femeie de afaceri japoneză care a urcat cei mai înalţi şapte munţi de pe cele şapte continente (The Seven Summits).

Sharp a îngheţat, practic, de viu – după ce nu s-a mai putut mişca, din cauza oboselii. Pe lângă David Sharp au trecut, în acea zi, 42 de alpinişti. Mulţi dintre ei au vorbit cu el; unii au sunat, prin radio, echipa cu care venise – Asian Trekking – care a răspuns că nu se mai poate face nimic pentru clientul lor. Nici unul dintre alpinişti nu s-a oprit, însă, ca să-l ajute pe Sharp: toţi au preferat să încerce să atingă vârful în loc să salveze viaţa unui om.

Sir Edmund Hillary – primul occidental care a ajuns pe Everest (în 1953) – a calificat, un an mai târziu, atitudinea tuturor celor care au trecut pe lângă David Sharp fără să încerce să-l salveze drept „detestabilă”. Un link către povestea detaliată a lui Sharp, de pe blogul Everestnews, aici.

 

Title
Title

3. Salvarea lui Lincoln Hall

La 10 zile după moartea lui Sharp, în acelaşi sezon 2006, un australian, Lincoln Hall, a fost declarat mort de către liderul expediţiei sale. Şerpaşii care-l călăuzeau l-au părăsit pe munte, în „zona morţii”, la câteva sute de metri sub vârf, după ce Hall, suferind de rău de atitudine, devenise agresiv şi refuzase să mai coboare.

După 12 ore, o echipă de trei oameni, condusă de un ghid experimentat, Dan Mazur, l-au găsit pe Lincoln Hall – cu costumul descheiat, fără căciulă, ochelari, mănuşi, mască de oxigen, mâncare sau apă – la o jumătate de metri de marginea unui hău de 3000 de metri.

Mazur n-a ezitat nici o secundă şi, împreună cu cei doi clienţi, l-au îmbrăcat pe Hall, i-au dat ceai fierbinte şi oxigen şi l-au dat jos de pe munte. Cei doi clienţi n-au fost însă deloc fericiţi: erau la câteva sute de metri de vârf şi-i plătiseră, fiecare, multe zeci de mii de dolari lui Mazur ca să-i ducă acolo.

Mai târziu, unul dintre cei doi clienţi a scris pentru site-ul SummitClimb că a fost „extrem de dezamăgit pentru că nu a reuşit să ajungă în vârf; Everest este un munte deosebit, în sensul că vârful e atât de preţuit şi de căutat încât nimic altceva nu pare să mai conteze”. Apoi a adăugat: „Nu pot totuşi să nu mă gândesc cum ar putea un vârf să fie mai important decât salvarea unei vieţi?”

Chiar – cum poate să fie un vârf mai important decât salvarea unei vieţi?

Banii sunt, desigur, un element care întunecă, în acest caz, judecata – cei care dau câteva zeci de mii de dolari ca să urce pe Everest au impresia că „au cumpărat vârful”. Orgoliul explică, şi el, această orbire – muţi vor doar să-şi treacă Everestul în CV. Un exemplu este chinezoaica Wang Jing care, după dezastrul din 2014, când 16 oameni şi-au pierdut viaţa într-o avalanşă, a zburat cu elicopterul până la aproape 7.000 de metri. A urcat restul de 2000 de metri însoţită de cinci şerpaşi fără experienţă (şerpaşii de pe munte intraseră, toţi, în grevă, în urma tragediei); poate fi o astfel de ascensiune luată în serios? – se întreabă opinia publică.

Însă problema principală este că majoritatea celor care urcă pe Everest nu sunt montaniarzi – şi nu au etica muntelui. Cazul lui David Sharp, lăsat să moară de cei 42 de „alpinişti” care au trecut pe lângă el, nu este singular. În  1998, o tânără femeie, Francys Arsentiev, s-a pierdut de soţul ei, pe munte. Doi alpinişti au găsit-o; Francys s-a rugat, se pare, de ei să n-o părăsească acolo, dar ei şi-au continuat drumul şi au părăsit-o. Inevitabil, Francys a murit îngheţată (povestea lui Francys de pe wiki - aici). Nouă ani mai târziu, copleşiţi de vină, cei doi alpinişti s-au întors pe Everest şi i-au acoperit corpul lui Francys cu un steag american.

Imagini (macabre) cu rămăşiţele multora dintre cei morţi pe munte găsiţi la acest link. Rămăşiţele lui David Sharp şi ale lui Francys Arsentiev sunt surprinse în imagini.

 

David Sharp pe Everest
David Sharp pe Everest

Ce înseamnă etica muntelui?

Pentru alpinişti, etica muntelui înseamnă că viaţa şi siguranţa oricăruia dintre membrii unei echipe depinde de ceilalţi membri. Iar siguranţa membrilor expediţiei este mai importantă decât atingerea oricărui obiectiv – fie el şi cel mai înalt vârf (sau al doilea cel mai înalt vârf) al planetei.

Priceperea şi forţa lui Pete Schoening a salvat viaţa a cinci dintre colegii săi. Iar altruismul lui Art Gilkey i-a permis, în ultimă instanţă, lui Schoening să-şi folosească priceperea şi forţa pentru a-şi salva coechipierii.

La fel, decizia lui Dan Mazur i-a salvat viaţa unui alt alpinist, Lincoln Hall. Pentru Mazur, această decizie ar fi putut însemna o mare pierdere, în bani: clienţii nemulţumiţi îi puteau cere să le restituie o parte din banii din acel sezon – o parte consistentă din veniturile lui Mazur pentru întregul an. De asemenea, clienţii nemulţumiţi fac reclamă proastă afacerii, şi Mazur ar fi putut rămâne, şi pe viitor, fără pâine.

Cu toate astea, Mazur n-a uitat un lucru: că se află pe un munte, că e alpinist şi că viaţa unui om e, mereu, mai importantă decât atingerea unui vârf.

Două principii fundamentale par a se afla în spatele acestor decizii. Unul este un principiu străvechi: „ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face.”

Oricare dintre cei care urcă Everestul ar putea, la un moment dat, să cadă răpus de oboseală, de boală sau de „nebunia muntelui”. Cui i-ar plăcea să se afle într-o astfel de situaţie – şi 42 de alpinişti să treacă pe lângă el? Dan Mazur a ţinut, cu siguranţă, cont de acest principiu când l-a salvat pe Lincoln Hall.

Celălalt principiu este, însă, unul mai profund. Îl regăsim ilustrat într-un singur exemplu – cel al lui Art Gilkey. Tânărul Gilkey îşi învinge propriul instinct de conservare pentru a-şi salva camarazii, prin sacrificiul personal. E adevărat, era vorba de viaţa a şase oameni, pusă în balanţă cu viaţa unui singur om. Însă nu e doar o problemă de aritmetică: oricât de mari ar fi fost numerele din balanţă, un simplu calcul raţional nu l-ar fi putut convinge pe Gilkey – şi pe nimeni altcineva – să-şi taie corzile.

Pare a fi, aşadar, un lucru mai profund la mijloc: iubirea pentru aproapele. Nu este oare gestul lui Gilkey o excepţională punere în practică a poruncii: „să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”?

În viaţa de zi cu zi

Ei bine, veţi spune, astfel de lucruri se întâmplă doar pe Everest. Ce ne privesc pe noi toate poveştile astea – noi, care trăim la oraş, care avem job-uri, familii şi copii şi care n-avem de gând, în viitorul apropiat, să ajungem pe Everest?

Dar dacă nu e chiar aşa? Dar dacă astfel de lucruri nu se întâmplă doar pe Everest?

Dacă trecem şi noi, în viaţa de zi cu zi, prin situaţii foarte asemănătoare, în care deciziile noastre sunt foarte departe de exemplele unor Pete Schoening, Art Gilkey şi Dan Mazur?

Everestul este, în fond, un turnesol. Poveştile de pe munte sunt intens mediatizate din două motive: în primul rând, pentru că este vorba despre un munte-trofeu, despre cel mai vânat munte al planetei. În al doilea rând, pentru că efectele deciziilor morale de pe munte sunt la vedere – şi cadavrele neîngropate ale turiştilor sunt un memento mori, dar şi un prilej de a relua, mereu, dezbaterile despre morţi controversate, precum cea a lui David Sharp sau a lui Francys Arsentiev.

Iată, însă, trei posibile situaţii asemănătoare cu cele descrise mai sus – care nu au ca decor Everestul, ci mediul urban, familiar pe care toţi îl cunoaştem mult prea bine:

a.. Un bărbat îşi doreşte, foarte mult, să ajungă în vârful unei corporaţii; poate visează să-şi satisfacă un orgoliu sau să-şi impresioneze prietenii sau, pur şi simplu, să câştige mai mulţi bani pentru a trăi mai bine. Copiii lui cresc, în cea mai mare parte, singuri şi nu au o relaţie cu tatăl lor. Fiica lui se apucă de droguri – poate pentru a-l determina să reacţioneze? Fiul lui îşi abandonează studiile după ce termină, cu chiu, cu vai, liceul, n-are o ocupaţie, stă toată ziua şi se joacă pe calculator – poate pentru a-i atrage atenţia? La 50 de ani, omul nostru ajunge în vârful corporaţiei; fata se sinucide, iar soţia, de care trăia oricum separat, de care acum îl despărţeau nenumărate reproşuri şi certuri, intentează divorţ.

b.. O femeie conduce, grăbită, pentru a ajunge la aeroport, unde îl va întâmpina pe iubitul ei britanic, întâlnit pe un site de dating. Pe marginea drumului vede un accident: două maşini s-au ciocnit şi un copil şi o bătrână au fost răniţi. Maşinile sunt serios avariat; situaţia pare gravă. E noapte şi drumul nu e circulat; ceilalţi pasageri ai maşinilor îi fac semne disperate să oprească, oamenii au lacrimi în ochi, o femeie mai că i se aruncă pe parbriz. Maşina şoferiţei noastre e mare, e rapidă, ar putea ajunge, într-o clipită, cu răniţii la spital. Femeia decide să apese pedala de acceleraţie şi să nu oprească – în fond, ar întârzia la întâlnire, şi-ar murdări maşina, i-ar face o impresie proastă iubitului britanic… Trece în trombă pe lângă locul accidentului, iar şansele copilului şi ale bătrânei răniţi, fără îngrijiri medicale acordate la timp, scad cu fiecare minut.

c.. Un tânăr cuplu află că va avea un copil. Dar, deh, e prea devreme, cei doi vor să se bucure de viaţă, nici nu sunt căsătoriţi… Fac o „întrerupere de sarcină”. Un an mai târziu, „accidentul” se repetă. Dar, oh, mai sunt atâtea ţări de văzut: Thailanda, India, Tibet, locuiri în care toţi prietenii lor au ajuns – şi pe care ei nu le-au vizitat încă. Medicina modernă e, iarăşi, „ready to help”. În anii următori „accidentul” se repetă de câte două-trei ori pe an. Acum, însă, el a început o carieră, mai are nevoie de nişte ani ca să se „stabilizeze”; ea urmează a doua facultate, pentru a se reprofila. „Accidentele” sunt remediate după vechea reţetă. Când, în sfârşit, cei doi îşi iau şi un apartament, decid că e momentul oportun: renunţă la metodele de precauţie, oricum cam inutile, dar… stupoare. Nu se mai întâmplă nici un accident.

Cel puţin o echipă de fotbal a fost masacrată pe drum; o grămadă de potenţial irosit, o grămadă de potenţiali alpinişti care nu vor ajunge niciodată pe Everest. Cei doi rămân singuri, iar relaţia lor se deteriorează, printre reproşuri, regrete tardive, acuzaţii reciproce şi frustrări.

 

image

O problemă cu marketing-ul modern

Toţi ne confruntăm, sub o formă sau alta, cu aceeaşi încercare. Ea nu apare, pe neaşteptate, doar în faţa călătorului îmbătat de succesul vârfului, la un pas de Everest; ea apare, la fel de neaşteptat, în viaţa noastră, a tuturor, când suntem la un pas de lucrurile pe care credem că ni le dorim. Sau pe care marketingul lumii noastre – la fel ca marketingul Everestului – ne spune că ar trebui să ni le dorim.

Unele încercări sunt de moment: un alpinist îţi iese în faţă şi viaţa lui depinde de hotărârea ta; un copil rănit îţi iese în faţă şi viaţa lui depinde de decizia ta. Alte încercări ne urmăresc toată viaţa – şi ne pot distruge, lent, vieţile, când nu suntem capabili să le sesizăm şi să luăm, în cele din urmă, decizia corectă.

Să urci pe Everest; să fii managerul unei corporaţii de succes; să ajungi, cu orice preţ, în vârful piramidei sociale; să te bucuri de libertate, de călătorii, fără nici o obligaţie; să ai bani, casă, maşină, economii şi n alte obiecte înainte de a-ţi asuma vreo responsabilitate reală – sunt lucruri pe care marketingul nostru modern le promovează intens, zi de zi.

Şi unele lucruri n-ar trebui, se pare, să devină vreodată obiectul marketingului. Everestul este un munte pentru alpinişti – este un munte pentru oameni pregătiţi, pentru oameni care au urcat toată viaţa munţi, pentru oameni talentaţi, motivaţi şi cu experienţă vastă, precum Sir Edmund Hillary.

Filmul Everest, al lui Baltasar Kormákur, nu arată doar cum oamenii mor pe munte; arată şi cum ambiţia Everestului dă peste cap vieţile unor oameni. Unul dintre personaje, Doug Hansen, este un poştaş a cărui ambiţie – nebunească – i-a distrus căsnicia (aceeaşi ambiţie nebunească îl împinge, în cele din urmă, pe Doug la decizii din ce în ce mai necugetate – şi la moarte). Un alt personaj, Beck Weathers, e într-o situaţie foarte asemănătoare; căsnicia lui e aproape distrusă, pe Everest ajunge la un pas de moarte şi numai printr-o minune scapă viu (dar cu sechele foarte grave).

Şi toate celelalte lucruri din listă sunt Everesturi – ambiţii nebuneşti care dau peste cap vieţile unor oameni obişnuiţi.

„Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”

Însă nu putem să dăm vina numai pe marketing. Marketingul e, cu siguranţă, o cale prin care ne întâlnim cu aceste aşteptări – prin care noi mergem în întâmpinarea lor şi ne confruntăm, prost echipaţi şi prost antrenaţi, cu ele.

Problema este ce facem când ne întâlnim cu ele? Cât de pregătiţi suntem să le facem faţă?

Desigur, situaţia ideală este cea în care nu ne întâlnim niciodată cu ele. Însă acesta s-ar putea să fie un lucru extrem de dificil – şi de improbabil – în ziua de azi.

Dacă ne întâlnim cu această încercare poate să fie ea depăşită cu brio? Exemplele lui Pete Schoening, Art Gilkey şi al lui Dan Mazur ne arată că da.

Ce-i diferenţiază pe Schoening, Gilkey şi Mazur – ce-i face să fie excepţiile dintr-o listă extreeem de lungă a oamenilor care pică astfel de încercări?

S-ar putea spune că ei au o altfel de etică – şi o altfel de viziune asupra vieţii. Sunt alpinişti profesionişti din „şcoala veche”. Şi respectă etica muntelui, care pune siguranţa celuilalt, a partenerului, şi viaţa umană înaintea oricărui premiu sau obiectiv.

La baza eticii muntelui stă, însă, după cum am arătat, un principiu străvechi: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Situaţiile foarte dificile, uneori extreme de pe munte fac, în fond, un singur lucru: scot în evidenţă adevărul acestui principiu. Ne ajută să ne punem, mai uşor, în pielea celuilalt şi să înţelegem, mai bine, suferinţa celuilalt şi nevoia partenerului – a omului din faţa noastră – de a fi ajutat.

Oricât am fi de bine pregătiţi, oricât am fi de „profesionişti”, oricât am fi de puternici – vom pica testul dacă vom uita acest principiu.

N-ar trebui să atacăm marile Everest-uri?

Trăim într-o cultură în care ni se spune, iar şi iar, că trebuie să ne urmăm visele. Şi, mai mult – aşa cum tot spune în film poştaşul Doug – să ne urmăm vise imposibile.

Aşadar, cum, nu e important să ne trecem în viaţa noastră măcar un Everest în CV?

Să fim, măcar pentru o zi, manageri într-o multinaţională de succes? Să ne culcăm, măcar pentru o noapte, cu Miss Argentina? Să stăm, măcar 10 minute, pe vârful celui mai înalt munte din lume?

Părerea mea e că – la fel ca în acest clip din Indiana Jones and the Last Crusade – Graal-ul pe care ţi-l doreşti trebuie ales cu atenţie. Cum spune o veche vorbă din bătrâni: nu tot ce sclipeşte este din aur. Sau cum spune o altă vorbă: nu tot ce zboară se mănâncă. „All that is gold does not glitter”, ne avertizează şi J.R.R. Tolkien.

Sunt Everest-uri şi Everest-uri. Şi, de cele mai multe ori, cele pe care le prezintă marketingul sunt doar atât: obiecte de marketing, făcute ca să aducă bani pentru o companie, un om de afaceri sau un guvern.  

Iar pe cele adevărate le urmărim respectând principiile din testul Graal-ului, din Indiana Jones and the Last Crusade: merită să petreceţi patru minute ca să vedeţi sau revedeţi filmuleţul! Şi respectând principiul fundamental: „ce ţie nu-ţi place altuia nu-ţi face”.

Personal, sunt de părere că munca onestă, cu simţ de răspundere, a unui om care îşi face zi de zi treaba la locul lui de muncă (oricare ar fi acesta: spital, ziar, multinaţională) şi iubirea îndelung răbdătoare a unui om care se întoarce, zi de zi, la familia lui sunt două căi de a urca pe un Everest mai înalt – şi mai relevant decât cel de la marginea Tibetului. Dar aceasta este o altă discuţie, în care nu este cazul să intru aici.

În orice caz, a găsi şi a păstra, zi de zi, echilibrul între datorie şi iubire poate fi cea mai complicată dintre ascensiuni (pe care toate personajele filmului o ratează).

Dar dacă nu reuşesc din prima?

Dacă nu „trec testul” din prima – mai există a doua încercare?

Ei bine, cred că, atâta timp cât vei încerca să urci Everest-uri (şi nu vei muri), încercările de acest fel se vor repeta. Doar că fiecare situaţie are preţul ei – şi consecinţele ei: odată abandonat în viscol, David Sharp se va transforma, aproape sigur, într-un sloi de gheaţă; odată abandonată pe pietre, Francys Arsentiev va deveni, aproape sigur, un schelet. Faptul că te vei întoarce, peste nouă ani, s-o acoperi cu un steag al Americii n-o va încălzi (iertat fie-mi jocul de cuvinte!) foarte tare.

Însă din aceste situaţii putem învăţa cum să ne comportăm în alte situaţii. Şi dacă, de pildă, vom reuşi, în altă zi, să ne abatem din drum pentru a salva un om rănit într-un accident de maşină – sau pentru a ne salva căsnicia sau pentru a sta de vorbă cu mama pe care n-am mai sunat-o de nişte ani sau pentru a ajuta un bătrân, un orfan, un nevoiaş – acest lucru cred că se va dovedi extrem de important.

Şi nu contează atât să acoperi trupul lui Francys cu-n steag (în fond, la ce-o mai ajută asta pe Francys?), cât să faci un pas în direcţia bună.

 

image

Cu ce plecăm acasă

Aşadar, cu ce rămânem, în urma acestei lungi călătorii – până pe Everest şi înapoi?

Un om salvează, printr-un efort supraomenesc, alţi cinci oameni de la moarte; însă efortul său ar fi fost, cel mai probabil, în van dacă un alt bărbat n-ar fi decis să-şi sacrifice viaţa pentru a-i permite primului să-i salveze pe ceilalţi cinci de la moarte.

Un om moare pentru că 42 de alpinişti trec pe lângă el şi preferă să atingă vârful unui munte în loc să se oprească să-l ajute; un bărbat se opreşte lângă un alt bărbat, pe lângă care mulţi alţi bărbaţi trecuseră fără să oprească, şi, în ciuda faptului că-şi risca serios veniturile, reputaţia şi siguranţa, hotărăşte că e prioritar să-l salveze pe acel om. Şi reuşeşte să-l salveze.

Sunt încercări pe care Everestul le scoate în evidenţă – şi le transformă în situaţii emblematice, în situaţii cinematografice. Însă cu acest tip de încercări ne confruntăm şi noi, cei care nu urcăm munţi de 9000 de metri, în viaţa de zi cu zi.

1.. „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” e principiul care ne ajută, mereu, să luăm decizia corectă. Să ne oprim din goana după premii şi trofee pentru a vedea situaţia reală din faţa noastră, pentru a vedea cu ochii reali şi cu ochii inimii, nu doar cu ochii ambiţiei, şi pentru a distinge omul, aproapele nostru care se prezintă în faţa noastră. Iar aproapele ar trebui să fie – şi este – mai important decât orice vârf de munte sau trofeu.

2.. Nu strică nici să ne amintim că „nu tot ce zboară se mănâncă” – şi nu tot ce sclipeşte este din aur. Marketingul promovează multe Everest-uri, şi multe dintre acestea sunt false trofee. Important e să ne formăm discernământul pentru a le deosebi pe cele adevărate: munţii care merită urcaţi, bătăliile care merită câştigate.

3.. Unele încercări apar brusc în faţa noastră (cum apare brusc bărbatul atins de nebunia muntelui în faţa celor trei alpinişti care mai aveau puţin până pe vârf). Altele ne urmăresc pe tot parcursul vieţii.

4.. Ni se întâmplă, tuturor, să nu „trecem testul” din prima – dar esenţial e, cred, să învăţăm din aceste situaţii, să vedem dincolo de ele şi să facem un prim pas în direcţia bună.

Mai este un principiu, paradoxal şi dificil de înţeles: cel pe care ni-l arată exemplul lui Art Gilkey. Gestul lui Gilkey este o excepţională punere în practică a poruncii: „să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”. Nu am detaliat aici semnificaţiile acestui exemplu deoarece eu cred că acesta transcende morala practică: este un gest care necesită o voinţă mai mare decât Everestul – şi o putere mai mare decât orice munte din lume, o Putere din afara lumii, care să-l susţină.

A, şi încă ceva: să nu care cumva să „împrumutaţi” filmul Everest de pe torente. Musai mergeţi să-l vedeţi la cinematograf – în 3D!  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite