Cav & Pag, producţii de succes la Opera din Bucureşti

„Cavalleria rusticana” de Mascagni şi „Paiaţe” („Pagliacci”, în original) de Leoncavallo, iată două titluri obligatorii ale oricărui afiş de teatru liric respectabil. Tradiţional reprezentate în diptic, deşi alte combinaţii se mai întâlnesc.

Două vechi spectacole, semnate Hero Lupescu, respectiv Jean Rânzescu au dăinuit pe noua scenă de pe Splai vreme de decenii, prilejuind seri memorabile cu artişti de legendă. Nu pot să nu-i amintesc pe Garbis Zobian, Cornel Stavru, Petre Ştefănescu-Goangă, Nicolae Herlea, Vasile Martinoiu, Arta Florescu, Teodora Lucaciu, Eugenia Moldoveanu, Mariana Stoica, Maria Slătinaru-Nistor, Dan Iordăchescu, Nicolae Constantinescu, Valentin Teodorian, Ion Stoian... Am omis pe cineva? Se prea poate şi voi fi scuzat pentru amintirile lacunare... Însuşi faimosul Giuseppe di Stefano a cântat în „Paiaţe” la Bucureşti la începutul anilor '70. După 1989, au fost preluate de la Opera Regală Covent Garden din Londra montările celebrului Franco Zeffirelli şi reprezentate nu pentru multă vreme.

Alin Stoica, Ion Caramitru, Viorica Petrovici, Chris Jaeger        

Ion Caramitru, care de la producţia cu „Evgheni Oneghin”, deci de aproape zece ani, nu a mai fost solicitat de prima scenă lirică naţională, şi rău a fost, a primit acum comanda pentru a lucra. Îndrăgostit de operă, după propriile-i afirmaţii, şi-a dovedit din nou apetenţa pentru spectacolul scenic, corelat cu muzică şi voci. De data aceasta, după romantismul ceaikovskian, a intrat în teritoriul verist, pe care l-a tratat în toată forţa expresivă care a generat un puternic curent stilistic la final de secol XIX. Împreună cu scenografa Viorica Petrovici şi semnatarul luminilor, englezul Chris Jaeger, vechi colaboratori ai regizorului, a propus o viziune clasică, ce descrie în chip tradiţional tramele.

Scenă din „Cavalleria rusticana”

Decor armonios, costume de extremă fantezie

În „Cav”, decorul ne întâmpină direct, cu cortina deschisă, echilibrat, bine proporţionat, armonios, invitându-ne în piaţa satului sicilian dominată de casa Domnului, cârciumă şi clădirile cu ferestre ale căror ochiuri de lumină străpung fascinant noaptea liniştită a Învierii. O scară se înscrie în centru. Pentru „Pag”, scenografa a înlocuit doar biserica cu scena pe care urma să se desfăşoare spectacolul trupei de comedianţi şi a făcut să dispară cârciuma. Ghirlande de becuri şi steguleţe, pe lângă baloane multicolore înălţate de săteni au ornat spaţiul. O soluţie economicoasă, dar aptă pentru cele două reprezentări de localităţi rurale cu multe elemente comune.

Scenă din „Paiaţe”        

Alături de decor, scenografa şi-a dat întreaga măsură a talentului său, prin desenul variat, colorat divers al costumelor şi perucilor din „Pag”, îndeosebi, întrucât în „Cav”, sobrietatea cenuşiului şi negrului a dominat intenţionat, fiind spartă doar de roşul frumoasei rochii a Lolei, roşul păcatului. Viorica Petrovici, o remarcabilă creatoare, de extremă fantezie.

Profitând de decor, Chris Jaeger  a produs efecte semnificative şi maximul a venit prin ferestrele luminate, de care „Light designer”-ul s-a îndragostit într-atât, încât le-a lăsat aprinse la ambele spectacole, neţinând cont de fazele zilei. Doar în camera  Lolei lumina s-a stins, natural, după fuga lui Turiddu pe geam, pentru ca să se reaprindă în finalul operei, moment în care toate celelalte s-au stins, încercând o simbolistică destul de facilă. La câteva „eclipse” se putea renunţa, dacă se găseau alte modalităţi, spre pildă (una singură), de a evacua sătenii din scenă după corul „Don din don...”, dinaintea ariei Neddei.

Teatralizare maximă

Ion Caramitru posedă pulsul teatrului de proză şi faptul s-a văzut. Platoul s-a umplut de săteni, respectiv circari profesionişti (Circul Globus), pitici, saltimbanci, acrobaţi pe picioroange, mişcarea a fost continuă şi cele două spectacole au avut viaţă. În momentele de obligatoriu statism (coruri), regizorul a adăugat fie grupuri de copii care bat mingea, fie de ţărani cinstindu-se de Sf. Paşti. Regizorul a mânuit masele, a acţionat asupra atitudinilor, gesturilor, expresiilor personajelor. Nu totul  a fost dinamic pe de-a-ntregul, dar a incitat la reflecţii. De exemplu, neaşteptatul stop-cadru cu Alfio ţintuit pe scări şi privind spre Santuzza în timpul Intermezzo-ului simfonic din „Cav”. Mai puţin nimerit mi s-a părut baletul (coregrafă şi bună interpretă Monica Petrică) de pe Intermezzo-ul inter-acte din „Pag”, piesă orchestrală ce ar fi trebuit să lase esenţele să pătrundă singure, prin forţa muzicii, în intimitatea de receptare a auditoriului.

Detaliile au fost amănunţit gândite şi evidenţiate. Chiar dacă procesiunea de Sf. Paşti din „Cav” a părut sărăcăcioasă, cu o simplă cruce, un prelat şi două ajutoare, atmosfera de ţară s-a regăsit, un cerşetor străjuia uşa bisericii, preotul satului a fost alertat în urgenţă de Santuzza la strigătul disperat ce anunţa moartea lui Turiddu... În „Pag” a impresionat dechiderea lentă, tristă a cortinei mari, în corelare cu indicaţia „con dolore” din partitură pe introducerea orchestrală a Prologului, în timp ce cortina de voal a scenei în care urma să se desfăşoare comedia se zbătea înfiorată de tragedia care se ascundea în spatele ei. Nu uit gestul ameninţător al lui Canio către Nedda din primul act. Sunt numai câteva notaţii, elocvente pentru a-l defini pe regizor drept analist inspirat nu numai de libret dar, foarte important, şi de muzică.

„Cavalleria rusticana”

Au avut loc două spectacole consecutive cu distribuţii diferite, exceptându-l pe tenorul Daniel Magdal, interpretul lui Canio (cu un singur „n”, nu cu doi, aşa cum stă scris în programul şi fluturaşii de sală), artist care va susţine şi următoarele seri, născând problema existenţei unui interpret local, neimportat din Occident.

Invitată de la Timişoara, soprana Lăcrimioara Cristescu a fost o Santuzza de mare forţă şi implicare dramatică, expuse printr-un timbru tăios, incisiv, susţinut de atacuri de sunet şi accente potrivite. Poate că anumitor note înalte („... io piango”, „Io son dannata”) ar fi trebuit să le atribuie mai multă lungime şi anvergură.

În seara următoare, soprana Bianca Mărgean, în ultima vreme, eroină a unor debuturi dintre cele mai diverse, care îi depăşesc „Fach”-ul liric, a abordat în aceleaşi condiţii personajul principal feminin al operei lui Mascagni. Alături de timbralitatea rotundă, lirismul, imploraţia şi sensibilitatea au ieşit în evidenţă, însă unele acute au fost văduvite de forţă şi emise „strâns” sau „în spate”. Mă gândesc aleator la pasajele „... sono scomunicata”, „Io son dannata” sau la secvenţe din aria „Voi lo sapete”. Culoarea mai puţin consistentă s-a văzut şi la importanta declamaţie „A te la mala Pasqua, spergiuro!”, lipsită de impact. Sunt provocările unei insuficiente preocupări pentru raportul timbru-rol. Asta nu înseamnă că tânăra Bianca Mărgean nu va evolua în direcţiile pe care şi le doreşte.

Glas asortat, ca timbralitate, rolului Turiddu, Alin Stoica a abordat gradual partitura, de la o „Siciliană” fluidă, frumos frazată, trecând cu brio prin confruntările dramatice ale eroului, abordate  cu penetranţă sonoră şi „squillo”, până la aria finală „Addio alla madre”, al cărei Si bemol acut de la sfârşit a fost, în chip „tradiţional”, precar. Folosesc neplăcuta sintagmă, întrucât de fiecare dată am semnalat problemele tânărului tenor din acea zonă a registrului. Ce să mai spun? Aştept, în continuare.

În alternativă, a urmat Adrian Dumitru, care s-a încălzit pe parcurs, căpătând mai multă strălucire şi „slancio” pasional cu culminaţii în registrul înalt, aşa cum a arătat în solida tiradă către Alfio dinspre final şi în „Addio alla madre”, o pagină aproape fără reproş, ca expresivitate şi amploare sonoră. Şi Adrian Dumitru porneşte de la o vocalitate lirică, „împinge” multe sunete de forţă şi prudenţa trebuie să-i guverneze prestaţiile viitoare.

Cătălin Toropoc

L-am ascultat pentru prima dată într-un rol verist, Alfio, pe baritonul Cătălin Toropoc. (Sunt obligat să folosesc ortografierea din program, deşi în alte afişe a figurat drept „Ţoropoc”!?) S-a achitat bine, cu glas proaspăt, omogen, imperativ şi cu accente bine cumpănite, însă fără acea lamă oţelită, biciuitoare, caracteristică a personajului. O carenţă pe care a avut-o şi celălalt interpret, Vicenţiu Ţăranu, cu mai mic impuls dramatic.

În cele două seri, Lola a fost interpretată de mezzosopranele Maria Jinga (mai puţin vampă) şi Sorana Negrea (cu un Sol „strâns” în scurta cântare ce-i revine), iar Mamma Lucia de mezzosopranele Mihaela Işpan (ascetică prezenţă) şi Sidonia Nică (pe care o cunoşteam până acum sub numele de „Nica”).

Ştefan Ignat

„Paiaţe”

Cele două seri au stat sub semnul interpreţilor lui Tonio, baritonii Ştefan Ignat şi Lucian Petrean, posesori de glasuri voluminoase, masive, pătrunzătoare, calitativ înzestrate cu culori timbrale luxoase. Arcele generoase ale frazelor muzicale, boltirile sonore şi acutele de forţă din celebrul Prolog au impresionat prin dimensiune şi proiecţie de sunet, iar în marea scenă cu Nedda au conferit intensitate dăruirii expresive.

Lucian Petrean        

Aş rămâne tot în zona vocilor grave. În rolul Silvio, tânărul bariton Alexandru Constantin şi-a confirmat apetenţa pentru desenul liric, expus într-un „cantabile” pasional, cu glas frumos şi fluent condus, în care doar Sol-ul acut al frazei „E allor perchè, di, tu m'ai stregato... che tanta febbre...” poate fi o limită.

Adrian Mărcan şi Marta Sandu

În schimb, Adrian Mărcan, cu alură de „macho”, a adus siguranţă şi autoritate în expunere, alături de experienţa acumulată în lecturile romantice. Un îndrăgostit impetuos, dar cald şi nobil în adresare, ce-şi foloseşte timbralitatea bine dotată cu armonice pentru modelările de fraze.

Privind peste cele două titluri, remarcându-i pe Cătălin Toropoc, Ştefan Ignat, Lucian Petrean, Alexandru Constantin, Adrian Mărcan, identific artişti valoroşi. Să risc, oare, afirmând că pot să redea primei scene lirice naţionale supranumele de „Teatru de Operă şi... Baritoni”, ca odinioară?

Cele două interprete ale personajului Nedda, sopranele Crina Zancu şi Marta Sandu, au oferit viziuni diferite, cum era şi firesc. Prima este posesoarea unui glas generos şi „plin”, corespondent vocalităţii rolului, care se dezvoltă către acutele abordate cu (prea) mare largheţe de sunet. Poate fi o cauză pentru care, precaută, a negociat nota de Si natural înalt din final mai întâi printr-un atac în piano, mai puţin potrivit.

Cea de-a doua a sosit în rol dinspre o vocalitate lejeră şi faptul s-a simţit, gândindu-mă din nou la raportul timbru-rol. Dar sunetele acute au fost sigure, pline de expansiune şi artista a cântat frazând cu  simţire, delicat, pătrunsă de iubire şi de tensiunea dramatică. Câteva pasaje de registru inferior au fost în conflictualitate de volum cu  orchestra. O culpă revine şi dirijorului.

Finalul operei „Paiaţe”, cu Valentin Racoveanu şi Daniel Magdal

Indispensabilul Daniel Magdal, tenor liric-spint, a cunoscut în cea de-a doua seară o mai bună prestaţie, bazându-se pe acutele sigure şi strălucitoare, în pofida unor registre central şi grav estompate („No! Pagliaccio non son”, ca pildă). A fost static, obiectiv şi prea narativ, fără multă implicare, în celebra „Vesti la giubba”.

Serenada lui Beppe din actul secund a găsit în cei doi tenori lirici, Valentin Racoveanu, respectiv Andrei Lazăr, interpreţi bine distribuiţi, care au manageriat în mod diferit finalul cu La natural al cunoscutei pagini. Este important şi iată de ce. Primul l-a preferat punctat, deasupra portativului, cel de-al doilea, la octava inferioară, deci pe portativ, aşa cum e scris în partitură. Sigur, opţiuni personale. Totuşi, tradiţia care guvernează atâtea şi atâtea interpretări, cere un La natural acut bine susţinut.

Ansamblurile...

... s-au aflat sub conducerea unui dirijor oaspete, austriacul Johannes Wildner, generator de efluvii sonore, dominatoare prin forţă. O tratare simfonică, dar cu agogică variată şi prea puţine rafinamente. Îmi amintesc de corul de intrare a ţăranilor din „Cav”, fără nuanţe, în schimb cele două Intermezzi au sunat bine, punând în evidenţă calitatea „cordarilor”. Şi dacă instrumentiştii au cântat îngrijit pe ansamblu, în cea de-a doua seară alămurile au frizat impreciziunea în „Pag”, după Prolog şi după Intermezzo. Păcat!

Tempo-urile alese, excesiv de rapide, n-au izvorât pe alocuri din expresia ce ar fi trebuit dăruită unor fraze-cheie, de pildă în aria finală a lui Turriddu, în prima seară.

Alături de Wildner, îi notez şi pe dirijorii corurilor, academic şi de copii, Daniel Jinga, respectiv Smaranda Morgovan.

Prevăd producţiilor lui Ion Caramitru cu „Cav & Pag” viaţă lungă şi afluenţă de public, consfinţind un succes al Operei Naţionale Bucureşti.

Scene din „Paiaţe” şi „Cavalleria rusticana”