Arte

articolul anterior articolul urmator

Ce melodii vă amintesc de o persoană iubită? Răspund scriitorii: „De fiecare dată când melodia asta e la radio, ne sunăm şi punem telefonul pe speaker“

1
24 Feb 2019 11:23:02
Autor: Anca Vancu, Dana Mischie
Secvenţă din filmul „500 days of Summer“: Summer fredonează melodia ascultată de Tom la căşti „To die by your side is such a heavenly way to die“ (The Smiths - „There is a light that never goes out“) şi aşa începe dragostea lor
Secvenţă din filmul „500 days of Summer“: Summer fredonează melodia ascultată de Tom la căşti „To die by your side is such a heavenly way to die“ (The Smiths - „There is a light that never goes out“) şi aşa începe dragostea lor

De Dragobete, vă propunem şapte poveşti în care muzica şi dragostea şi-au dat mâna pentru amintiri care nu pier. Ştiţi cum unele melodii rămân amprentate de un anumit moment sau de chipul unei persoane iubite? Şapte scriitori ne-au povestit despre momentele în care muzica era în aer. La fel şi dragostea.

„Prinţesa crocodil“

Ana-Maria Caia

Începea chiar anul în care iubirea noastră s-a făcut bucăţi şi ştiam amândoi, chiar atunci, în petrecerea aia uriaşă, într-o casă veche, parter şi etaj, că nu mai era nimic de făcut decât să consumăm tot ce-a rămas între noi, fără nicio reţinere, fără nicio economie de energie sau pasiune. 
 
Zeci de creiere intoxicate, corpuri ultrastimulate dansau şi se sărutau şi se îmbrăţişau, într-un fel de transă care nu putea fi oprită de nimic, nici măcar de micile ritualuri peste care oamenii nu sar de obicei, cum ar fi să te prezinţi înainte să mângâi pe cineva sau să bei şampanie la miezul nopţii şi să strigi la mulţi ani. Şampania am băut-o, după vreo trei zile, când ne-am dezmeticit, la micul dejun. 
 
Şi chiar şi-aşa, în tot haosul ăla, el s-a dus şi mi-a pus piesa. Piesa mea. Princess Crocodile, FM Einheit&Gry, un swing închipuit de un tip de la Einstürzende Neubauten şi cântat de o daneză. Do you? Do do you? Do do you, do do you? Do you? Do you believe you can hide?, strigam de fiecare dată când ajungeam la refren şi chiar asta voiam să-i spun, că n-are unde să se ascundă, că ar fi stupid să se sperie şi pur şi simplu să fugă. Dar atunci n-am făcut asta, doar l-am ţinut de mână şi m-am reîndrăgostit de el pentru ultima oară şi după 2 minute şi 24 de secunde fix, ca să ne scutesc de o fericire căldicică şi tâmpă în mijlocul unei petreceri de Revelion, am plecat printre oameni şi m-am îndrăgostit şi de o fată cu ochelari şi păr prea scurt, şi de un băiat cu care aveam o aventură şi nu-l iubisem până atunci nicio clipă, şi de un prieten care şi-ar fi dat sufletul pentru mine. 
 
Cu Princess Crocodile am trecut iarna, primăvara şi vara, cântecul îmi amintea că încă mai văd, mai aud sau mai înţeleg, sub valuri zdrobitoare de pasiune, între scadaloase descărcări emoţionale şi lungi băi de tandreţe, printre evadări şi întoarceri, până la distrugerea finală. 
 
Când a venit toamna, nu mai era aproape nimic. Nici chin, nici iubire, nici sens, nici el. Doar eu.

La câteva zile după, mi-am întâlnit marea iubire. 
 
Princess Crocodile a rămas neîncărcată de tot ce-a fost, o ascult la petreceri, în căşti la drum lung, în bucătărie când fac supă, în hotelurile în care adesea mă simt răsfăţată şi singură. 

 
Do you believe you can hide? 
 
Ana-Maria Caia este scriitoare şi blogger. În 2015, a publicat „Opt povestiri” la editura Tandem Media. 
 

 

„După November Rain, lipeala era deja făcută“

Adina Popescu
 
„November Rain” – Guns N Roses. Era piesa „de blues”, de fapt balada rock care se mai punea uneori pe la discotecă şi atunci ţi-ai fi dorit să te invite la dans „persoana iubită”. Pentru că dura peste 9 minute, o eternitate, puteai să te legeni împreună cu el, fără să cauţi neapărat un ritm, să vă şoptiţi câteva ceva la ureche, să capete curaj ca să te strângă în braţe sau să te mîngâie uşor pe spate. După „November Rain”, lipeala era deja făcută. Nu luai ţeapă ca la „One” – Metallica care începea lent, ca un „blues”, prechile se formau discret, după care piesa devenea „supărată”, apropierea nu-mi mai avea rostul, trebuia să te separi de celălalt, ca să dai din cap, să demonstrezi că şi tu erai rocker cumva. „One” era cea mai mare dezamăgire pentru necunoscători, o pierdere de vreme.  
 
Cred că prima oară am mers la discotecă pe la 14 ani într-un oraş foarte mic de provincie de prin Bihor. Acolo locuiau verişoarele mele care erau deja la liceu, discoteca se ţinea la Casa de Cultură – unde altundeva?, într-o sală mare, vetustă şi prăfuită, fără vreun bar sau alte atenţii, cu o orgă de lumini improvizată şi cu un glob cu oglinzi. Eu eram fan Depeche Mode, dar nu se prea punea Depeche la discotecă în afară de „Personal Jesus” pe care nu dansa mai nimeni. Altfel stăteau lucrurile când începea „All thats she wants” – Ace of Base. Era vorba de un hit, cu toţii ne simţeam occidentali, universali, dacă ne agitam un pic pe piesa aia care făcea furori în toate discotecile din lume. La discoteca asta improvizată, veneau şi băieţii „de pe sate”, unul a reuşit să mă agaţe la un blues – numesc generic blues-uri toate piesele lente. Mi-a dat întâlnire a doua zi la statuia personalităţii locale, Miron Pompiliu. Fără luminile aiuritoare ale discotecii, mi s-a părut un tip banal şi cam prost. Totuşi am împărţit o bancă vreme de vreo jumătate de oră, am rememorat momentele plăcute din discotecă, la sfârşit ne-am sărutat pe buze. După aceea, timp de patru ani mi-a scris scrisori (pe hârtie), uşor agramate, la care nu răspundeam niciodată pentru că eu mă emancipasem în Bucureşti, ascultam Led Zep, deveneam flower power, ce-mi mai păsa mie de un băiat „de pe sate”, din nordul ţării? 
 
Între timp, mă îndrăgostisem un pic de Fane cel cu păr lung inelat şi cu ochi albaştri la concertul Scorpion de pe stadionul Dinamo, la Rock 93. Era prima mea ieşire la un megaconcert, iar faptul că un băiat străin, atât de rocker şi atât de frumos m-a ţinut tot timpul de mână a însemnat mult pentru mine. A fost ca o vrajă care s-a destrămat a doua zi când ultimele acorduri din „Wind of Change” s-au stins, iar cei de la Scorpions şi-au continuat turneul, după ce mai bifaseră încă o ţară de pe lista lor. Nu aveam nimic în comun cu Fane – el era la mefetrei (Liceul de Matematică-Fizică, numărul 3), eu eram la Mişu (Liceul „Mihai Viteazu”), nu aveam prieteni comuni, lui îi plăcea trigonometria, mie literatura. Totuşi, am suspinat după Fane vreo jumătate de an, Scorpions iată că ne-a unit destinele, într-un mod romantic, pentru o singură seară.
 
Adina Popescu este scriitoare, jurnalistă la Dilema Veche şi regizoare de film. Cel mai recent volum al său este „În aşteptare”, apărut la editura Herg Benet.
 
     

„Let’s allow the emptiness to fill“

Bogdan Răileanu
 
Blush. Era iarnă când l-am văzut. Era în perioada în care puteam să ascult o melodie până de tocea ca un cuţit cu care aş fi tăiat în carne vie. Zile la rând şi nopţi, într-un apartament pe lângă Parcul Tineretului. Şi coloana acestui film era scrisă de  David Eugene Edwards căruia suferinţa îi împrumutase vocea sa tăioasă şi nazală şi tot harul cu care ştia să dea senzaţia de sfârşitul lumii mai ales celor care trăiesc cu senzaţia de sfârşitul lumii după o despărţire. Era un personaj în film care mânca din dragoste o broască râioasă prinsă într-un stufăriş la un moment dat şi m-am gândit serios dacă aş fi în stare să mănânc o broască ca să o fac să se întoarcă. Am repetat gândul, am repetat şi melodia. Story and Pictures
 
Am dat volumul mai tare atunci când ajungea la versul Let us allow the character to build gândindu-mă la mine, că mă voi regăsi şi pe urmă cădeau restul cuvintelor Let’s allow the emptiness to fill şi se închidea marşul funebru al amorului pierdut în cuvintele unui poet belgian care apărea şi el pe coloana sonoră şi tot aşa, avea o voce nazală, de om abia revenit după o răceală mai puternică, aşa cum e dragostea uneori. Şi cu vocea asta mă consola spunând: everything weighs less in water, even grief. Dar unde să găseşti o mare în care să te scalzi iarna?
 
Bogdan Răileanu a debutat în 2015, cu o povestire în revista Iocan. În 2017 i-a apărut volumul de proză scurtă „Tot spaţiul dintre gândurile mele” (editura Polirom), iar în 2018, romanul „Dinţii ascuţiţi ai binelui” (editura Humanitas).
 
 
 

„A celebration in me“

Lavinia Bălulescu

În anul ăla ne-am dus în Bologna pentru un concert. Editors. Am stat vreo trei zile, poate patru, iar în seara concertului, nu ştiu de ce, am fost un pic plictisiţi. 
 
Când se apropia de final şi am aproximat noi că, gata!, asta-i ultima piesă, am încercat să ieşim din arena în care avea loc evenimentul. Cred că ne grăbeam pentru că la plecare se puneau la dispoziţie puţine autobuze (show-ul era în afara oraşului). 
 
Ei, şi când să ieşim noi din clădire, pe ultimele acorduri, cu o explozie de lumini, începe Nothing. Am ascultat piesa din uşă, cu inima în gât, şi parcă e singurul lucru pe care mi-l amintesc din tot concertul. Iar la întoarcerea spre oraş am fost storcoşiţi într-un autobuz, alături de o mie de oameni, încât mare mirare că mai suntem încă vii.
 
Lavinia Bălulescu este scriitoare şi jurnalistă. În 2018, a publicat volumul de poezie, scris împreună cu tatăl său, Constantin Bălulescu, „Zmeii sunt de treabă” (editura Paralela 45), precum şi unul de proză, „Terasa fericirii” (editura Polirom). 
 
 
 
 

„Aproape toate poveştile mele de dragoste au soundtrack live“

Marius Chivu
 
Îmi dau seama că aproape toate poveştile mele de dragoste au soundtrack live. Nu mă miră câtuşi de puţin acest lucru, mă miră că realizez abia acum. Am început o relaţie la un concert şi am fost la concert în seara de dinaintea nopţii când am fost părăsit. Am fost la concerte împreună, în deplinătatea fericirii de cuplu, şi am fost la concerte singur, cu inima frântă. Am fost la concerte tânjind în secret după cineva câteva rânduri mai încolo în întunericul sălii şi am fost la concert ascunzându-mă de altcineva la toaletă. Am fost la concerte unde o englezoaică mai în vârstă decât mine mi-a spus că sunt un bărbat „incredibly handsome”, după care m-a sărutat preţ de jumătate de piesă, şi am fost la concerte unde a venit la mine o puştoaică să-mi spună că mama ei mi-a citit toate cărţile. Am fost la concerte unde am fost pipăit de bărbaţi, am fost la concerte unde am luat bătaie, am fost la concerte unde am plâns de emoţie şi am fost la concerte de la care nu-mi amintesc nimic. Am fost la concerte fumat sau băut, îndrăgostit sau doar excitat, plin de sine ori umilit, în vervă sau penibil.
 
Aş putea desena o hartă a cluburilor unde s-au desfăşurat mai toate manifestările mele sentimentale din ultimele două decenii, de la fostul Why Not (unde am început, în noaptea Balului Bobocilor, o relaţie întinsă pe toată durata facultăţii), prin fostul Fire (unde am remarcat o fată pe care aveam s-o reîntâlnesc mult mai târziu în fostul Preoteasa îmbrăcată în aceeaşi cămaşă), prin fostul Control (unde am dansat toată noaptea cu o fată în faţa prietenului ei de a cărui existenţă nu ştiam), prin fostul Modern (unde am fost consolat, după o despărţire, pe holul de la toalete de o fată pe care o cunoşteam vag, dar care s-a dovedit foarte intuitivă), până la fostul Colectiv (unde m-am reîntâlnit cu o fată cu care petrecusem, în urmă cu treisprezece ani, o noapte pe o plajă pustie deranjaţi la un moment dat de o vulpe curioasă)... Dar una dintre cele mai frumoase amintiri este o conversaţie atât de bună începută cu cineva la barul clubului, încât până la urmă n-am mai intrat la concert doar de dragul de a o continua. Nu mai ştiu nimic de fata aceea, a dispărut, fără telefon, fără cont de Facebook, fără nume. Am scris un poem de dragoste despre ea.
 
Marius Chivu este scriitor, traducător şi critic literar şi jurnalist la „Dilema Veche”. A publicat, printre altele, „Trei săptămâni în Anzi” în 2016 (editura Humanitas), „Sfârşit de sezon”, volum de povestiri apărut în 2014, la editura Polirom. În 2018, a apărut o nouă ediţie a volumului de poezie „Vântureasa de plastic” (editura Humanitas). 
 
 

„Dansaţi!“

Andrei Crăciun

Omul există, precum bine ştiţi, mai ales la nivel simbolic, cu atât mai mult omul tânăr, şi încă şi mai mult adolescentul. 
 
Unde vreau să vă duc: vreau să vă duc în vara anului 1996, într-o tabără şcolară, în care, dacă nu ştiaţi, se întâmplau tot felul de lucruri cu oamenii, cu oamenii tineri, cu adolescenţii. Aceştia cunoşteau alţi adolescenţi, veniţi nu de peste mări şi oceane, dar măcar de peste oraşe şi judeţe. 
 
Seratele dansante erau un obicei al timpului, iar la seratele dansante se făcea un cerc mare şi se dansa în el. Un băiat sau o fată intrau în mijlocul cercului şi într-o mână băiatul sau fata ţineau o monedă. Şi se duceau la un alt băiat sau la o altă fată, dându-i şansa să ghicească în care mână se află moneda. Dacă se ghicea, avea loc un pupic şi cel care ghicise intra în cerc şi jocul continua. 
 
Bineînţeles că toate acestea nu erau decât un fel de preludiu şi că te duceai la băiatul/fata dorit (ă), dar nu te duceai chiar aşa din prima, ca mârlanul, ci tatonând. Era frumos, dar era puţin. 
 
Şi atunci intra în vigoare blues-ul. Blues-ul începea cu invitaţia: dansezi? Bine, adevărul e că el nu era chiar blues, era mai degrabă o baladă rock, lungă şi foarte frumoasă, gen November Rain (încă se asculta, AXL Rose era tânăr şi nemuritor). 
 
Iar în ultima seară de tabără, la sfârşitul tutuor speranţelor, cei mai norocoşi chiar pe un asemenea ‘blues’ comiteau dulcele păcat al sărutului. 
 
Dar nu chiar aici voiam să vă aduc. 
 
Ci la frumoasa melodie Earth Song, a îndrăgitului interpret Michael Jackson, mai cunoscut drept megastarul, care tocmai se pregătea să vină din nou să concerteze în ţara noastră (fapt care s-a petrecut pe 14 septembrie, acelaşi an). 
 
Iată, deci: e iulie sau poate că august 1996, la serata dansantă se aude în boxe Earth Song şi nu ştii ce să faci, fiindcă melodia aceasta este despre cum a fost distrusă planeta noastră, despre cât de rău o duc elefanţii şi copiii din Africa, şi ce să faci – ce să faci? 
 
Fiindcă ăsta – au decretat ad-hoc adolescenţii – e totuşi un blues, se poate dansa pe el şi poţi chiar mai mult, dar parcă totuşi există o oarecare reţinere în inima ta, fiindcă, până la urmă, e despre cum a fost distrusă planeta noastră şi cât de rău o duc elefanţii şi copiii din Africa.

Pe de altă parte, la naiba, ai treisprezece ani şi la treisprezece ani nu te deranjează atât de tare că planeta a fost distrusă, că elefanţii o duc rău şi că până şi copiii din Africa... şi atunci o inviţi pe Felicia la dans şi dansaţi. 
 
Dansaţi.  
 
Şi ideea e că dragostea, chiar şi când e numai un început, o intuiţie sau doar o iluzie, cum e în prima tinereţe, e mai importantă decât dispariţia universului întreg şi aşa se cuvine să rămână. 
 
Dansaţi!  
 
Andrei Crăciun este scriitor şi jurnalist. În 2017 a publicat „Aleea Zorilor” (editura Polirom) şi „Îndurabile” (Herg Benet).
 
 
 

„De fiecare dată când melodia asta e la radio, ne sunăm şi punem telefonul pe speaker“ 

Tara Skurtu

Scriu poezii şi, pentru mine, o poezie e un cântec mut. Un cântec, asemenea unei poezii, ne face să simţim. Iubirea e mereu parte a poeziei şi a muzicii. Încearcă să numeşti un cântec care nu e asociat cu vreo formă a iubirii sau a memoriei. Pariu că nu poţi. Amintirile se formează de asemenea prin iubire. Singura diferenţă dintre un cântec bun şi o poezie bună este că un cântec bun poate fi plin de clişee - limbaj sentimental pe care o poezie bună nu poate să îl aibă. 
 
Muzica seamănă mult şi cu simţul mirosului - declanşează amintiri. Uneori, un cântec e o persoană pe care o iubim, uneori e o relaţie pierdută. Ascultăm adesea un singur cântec pe repeat. Uneori, o anumită melodie ajunge să reprezinte o anumită perioadă a vieţii noastre. Uneori, pare periculos să revenim la acel cântec dacă nu a trecut suficient timp. Uneori, nu ne întoarcem deloc. 
 
Când aveam vreo opt ani, cântam Love me Tender a lui Elvis, la o orgă, la un show de talente. For my darling I love you, and I always will. Eram mult prea timidă să cânt versurile, dar puteam să le simt. Dacă cineva mi-ar fi dat o poezie cu un asemenea vers, mi-aş fi dat ochii peste cap, dar pe muzică se simţea la fel de adevărată ca o legătură de familie. 
 
Prieteniile sunt şi ele ca legăturile de familie - nu te aştepţi să pierzi iubirea unui prieten. Obişnuiam să conduc prin Boston cu cea mai bună prietenă, pe Wish You Were Here, Pink Floyd. Ceea ce era destul de hilar, pentru că eram amândouă acolo. Apoi a urmat o îndepărtare; şi acum, de fiecare dată când aud cântecul ăla mă gândesc numai la ea. Odată, eram îndrăgostită de un prieten care şi el era îndrăgostit de mine, dar era prea speriat să realizeze ce simţea. În cele din urmă, am încetat să mai aştept. Apoi, într-o noapte, purtam în sfârşit conversaţia pe care nu fuseserăm capabili s-o avem. Prin muzică. Ne-am trimis unuia altuia link-uri, ne-am comunicat întreaga noastră relaţie complicată, sau mai degrabă lipsa ei, printr-un dialog format din titluri de melodii.
 
Toamna trecută, eu şi tata am trecut printr-o perioadă mai dificilă. Nu ştia cum să îşi ceară iertare; de fapt, nu l-am auzit niciodată zicând „scuze“ nimănui. În adolescenţă, obşnuiam să conduc pe The Cars - dădeam rewind şi iar rewind la Just What I Needed. De atunci, de fiecare dată când melodia asta e dată la radio, ne sunăm unul pe celălalt şi punem telefonul pe speaker. De Anul Nou, i-am răspuns la telefon şi mi-a răspuns punându-mi să ascult cântecul ăsta. Îşi cerea scuze. Şi asta e iubire.
 
Acum, sunt atrasă de melodii care celebrează iubirea pe care ne-o purtăm nouă înşine. Imnul meu e Ain’t Got No/I Got Life. Oricare dintre ediţiile Ninei Simon. Pentru că prea mult din energia noastră şi atât de multe melodii sunt axate pe a ne dărui iubirea altor oameni, chiar şi atunci când ei nu ne întorc sentimentul sau nu ne tratează frumos. Cred că iubirea de sine e iubirea supremă şi, dacă i se dă o şansă, poate fi cea mai provocatoare şi, totodată, cea mai satisfăcătoare iubire a vieţii noastre.
 
Tara Skurtu este poetă americană, autoarea plachetei „Skurtu, Romania” (2016) şi a colecţiei de poezie completă ”The Amoeba Game” („Jocul de-a amiba”, 2017).
 
 
   
 
 
 

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Sandu Mihaita
24.02.2019, 19:39:05

Eu imi aduc aminte de asta "https://www.youtube.com/watch?v=mXyNlRpqI7w". Se potriveste manusa. ;)

Modifică Setările