Ce ne-a plăcut în anul cultural 2010

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Redactorii „Adevărului literar şi artistic“ fac o selecţie personală a evenimentelor culturale ale anului.

Mass-media - Ultimul bastion

Presa trece prin momente grele. Deh - e criză, monşer! La aceasta se adaugă, dacă vorbim de presa culturală, faptul că în România cultura e considerată un moft, o rudă săracă pe care-o tolerăm pentru că suntem noi prea mărinimoşi. E inutil să amintim că succesele pe care le are arta românească în străinătate (că vorbim de cinematografie, de teatru, de muzică sau dans, de plastică şi chiar de literatură) fac un enorm bine imaginii României, grav afectată altfel. Succese de care nu se fac deloc vinovate şi alte domenii - cum ar fi politica, economia sau fotbalul - care în ochii presei de la noi se bucură de toată atenţia.

În vremurile acestea potrivnice, domeniul cultural a rămas, în ziarul „Adevărul", un ultim bastion din presa cotidiană, necucerit de tabloidizare şi de spirit mercantil prost înţeles, un ultim loc unde arta adevărată nu este agăţată în coada mondenităţilor siliconate. În plus, „Adevărul" este singurul cotidian care mai are un supliment de cultură - ceea ce nu e deloc puţin lucru. „Adevărul literar şi artistic" este publicaţia culturală cu cel mai mare tiraj din România. Nu ne umflăm în pene, dar asta e realitatea şi ne socotim norocoşi că e aşa.
Eu, personal, mă socotesc norocos, o dată-n plus, că am o echipă extraordinară. Am reuşit să adun, cu vremea, cei mai valoroşi jurnalişti de cultură din presa cotidiană de la noi. Oameni talentaţi, cu solide cunoştinţe şi foarte buni profesionişti.

De obicei - aşa cum cer normele jurnalismului pur şi dur, de informaţie şi nu de opinie - aceşti oameni nu se pun pe ei în vedetă în textele pe care le scriu. Deşi uneori sunt chiar mai competenţi în anumite domenii decât cei cărora le cer părerile, ei nu ies din culise decât pentru a le da cuvântul celorlalţi. Ceilalţi sunt vedetele şi au dreptul să-şi spună părerea, să arate cu degetul sau să aplaude, jurnaliştii noştri sunt doar cei care, din umbră, fac toate aceste lucruri să funcţioneze. Ei sunt regizorii, oamenii de la reflectoare şi sunetiştii spectacolului cultural pe care-l vedeţi în fiecare zi în ziar şi, săptămânal, în suplimentul „Adevărul literar şi artistic". Un an întreg au făcut acest lucru. Astăzi, ies şi ei la rampă, iar eu mă bucur să-i aplaud. Cezar Paul-Bădescu

Film - Întoarcerea dictatorului

De ce Andrei Ujică şi filmul său „non-ficţional" „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"? Nu pentru că, în 2010, cinematografia românească ar fi dus lipsă de filme remarcabile. Pelicule ca „Marţi, după Crăciun", de Radu Muntean, „Felicia, înainte de toate" - statementul „minimalist" al artizanului multora dintre filmele douămiiste, scenaristul şi, acum, regizorul Răzvan Rădulescu - sau mega-pariul narativ al lui Cristi Puiu, „Aurora", stau mărturie că nu putem vorbi despre aşa ceva. Nici dintr-un interes de istoric scrupulos, care aşteaptă de 20 de ani filmul ce-i va lumina culisele a 25 de ani din istoria recentă a României. Nici pentru că, subit, ne-ar fi apucat dorul sau nostalgia după imaginile cu cei doi dictatori, omniprezente înainte de '89, şi ne-am decis să mergem la cinema şi, pe durata a trei ore, să ne luăm supra-doza de „kimirsenism à la roumaine".

În mod paradoxal, filmul lui Ujică nu este, în primul rând, unul despre Ceauşescu. Miza cineastului este regândirea limbajului cinematografic, propunerea unui nou tip de cinema, care să depăşească păguboasa dihotomie documentar/ficţiune. Insatisfacţia faţă de cele două modalităţi cinematografice consacrate l-a dus pe Andrei Ujică la un experiment narativ foarte important: a spune o poveste - cea a prăbuşirii tragice a unui om şi a unei întregi societăţi - prin montarea materialului de arhivă existent, a obţine efectul produs de un feature spielbergian strict prin utilizarea imaginilor filmate cu mulţi ani în urmă.

Senzaţionalul montaj al filmului (datorat celei care l-a secondat pe regizor, Dana Bunescu, practic celălalt co-autor al filmului) reuşeşte, subtil, să dea impresia lipsei totale de montaj. „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" nu  este un film documentar, nu este un film istoric, ci un film-eseu despre mecanismele dictaturii, un cinematograf poetic a cărui mizanscenă constă strict în montaj. O abordare exclusiv estetizantă poate părea ceva cinic sau imoral, dar dictatorul se întoarce, în filmul lui Ujică, şi-şi „spune" autobiografia doar pentru a oferi celor care ştiu să vadă şansa unui cinema de maximă calitate. Doinel Tronaru

Muzică - Forţă şi timiditate

Pianista Elisabeth Leonskaja Foto: ILINA SCHILERU

Pianista Elisabeth Leonskaja Foto: ILINA SCHILERU

Pianista Elisabeth Leonskaja stă la o masă joasă din foaierul Ateneului Român şi dă autografe. Vorbeşte puţin - iar când o face, într-o franceză sonoră, elegantă, e strict ca să precizeze un detaliu profesional. „Numărul 2, opus 15" o priveşte frontal pe femeia care întreabă ce nocturnă a fost la bis, în timp ce-şi pune semnătura pe un CD cu înregistrarea concertelor pentru pian de Şostakovici, nu fără să zâmbească. Ca un ritual de curte veche, de fiecare dată după ce semnează, prinde privirea admiratorilor şi înclină uşor din cap. Cu două ore în urmă, Leonskaja susţinuse al doilea concert la Bucureşti pe 2010 (mai fusese prezentă pe scena Ateneului în vară) - un recital Chopin dat în 14 decembrie, la care publicul a stat, ca în Occident, inclusiv pe scenă.

La autografe, gesturile ei sunt, de fapt, o prelungire a felului în care înţelege să facă muzică. Rece şi cald, în acelaşi timp, de o concentrare incandescentă. Din Chopin a interpretat cu aceeaşi stăpânire: fără efuziuni inutile, dar ştiind când şi ce să sublinieze şi respectând ritualul într-o limpezime de cristal. O interpretare departe de sunetul jucăuş, plutitor şi plin de umor al Marthei Argerich (adorată şi ea pentru interpretările din Chopin), dar de o frumuseţe gravă, adâncă, aproape încăpăţânată în păstrarea valorilor şcolii ruse. De neuitat felul ei de-a face un forte - aproape incredibil pentru o pianistă; forţa a şi fost unul dintre motivele pentru care, cu ani în urmă, marele pianist Sviatoslav Richter a complimentat-o, cu ironia maestrului şi bucuria prietenului: „Fata asta e pe drumul bun", după un maraton când a cântat două sonate de Beethoven: nr. 2, opus 2 şi nr. 32, opus 111, infernală, şi apoi şi marea sonată a lui Ceaikovski. La fel - cum şi-a ţinut publicul pe muchie la Sonata nr.2, opus 35.

Pentru respectul faţă de rigoare, intransigenţa, puterea cu care înţelege muzica şi felul contradictoriu de a se apropia de ea, am ales recitalul Elisabeth Leonskaja din decembrie drept evenimentul muzical al anului, chiar dacă o bucurie a fost şi prezenţa lui Mischa Maisky la Ateneu, în cadrul Cruciadei culturii. Poate şi pentru că, apropiindu-se de publicul român, la autografe, Leonskaja a lăsat să se zărească şi o parte dintr-o suavă timiditate. Ana-Maria Onisei

Carte - Un semn de normalitate

Herta Müller, la Ateneul Român Foto: Marian Vilău

Herta Müller, la Ateneul Român Foto: Marian Vilău

Imaginea sutelor de oameni care au stat la coadă, în faţa Librăriei Humanitas Kretzulescu, să ia un autograf de la Herta Müller, mulţi dintre ei înfuriindu-se peste poate că n-au mai apucat, este relevantă nu numai pentru cei care urmăresc constant mersul culturii române. Un semn de normalitate, dat de o stare de fapt contrariantă. Contrariantă pentru că vorbim despre o societate în care vânzările de carte au scăzut simţitor în ultimii doi ani şi, de asemenea, pentru că, în termeni statistici, românii nu se prea omoară cu „cetitul cărţilor". Puţin importă factori ca snobismul sau mimetismul în acest context. Chiar dacă poate destui dintre ei nu deschiseseră niciodată un volum al scriitoarei care a câştigat Nobelul pentru Literatură în 2009, oamenii de la rând au dorit şi şi-au găsit timp să vină la lansarea de la librărie şi la conferinţa de la Ateneul Român, unde mulţi doritori au rămas pe afară. Puţin importă, de asemenea, că biografia a ridicat cu o forţă uriaşă bibliografia şi de data aceasta, deşi literatura scriitoarei născute în România, scrisă în „limba Herta Müller", cum just spuneau Dan Cristea şi alţii, are toate atributele unicităţii care impune.
Într-un an în care piaţa editorială a fost sensibil mai săracă, mai circumspectă cu titlurile tipărite, pe fondul unei crize economice reale, venirea Hertei Müller la Bucureşti a fost un eveniment în adevăratul sens al cuvântului, nu în cel diluat de folosirea lui forţată în presa scrisă şi audio-vizuală. Importanţa acestei vizite aşteptate şi fertile pentru multele şi diversele reacţii ulterioare este incontestabilă. Opiniile critice stârnite de comentariile univoce ale laureatei Nobel au aprins o discuţie binevenită. Într-un peisaj cultural în care Ministerul Culturii nu este interesat să achiziţioneze opere din lotul Brâncuşi licitate la Paris şi în care cartea este departe de a fi domeniul cel mai lacunar sau cel mai inactiv, zilele Herta Müller, posibile prin colaborarea mai multor instituţii, au scos la iveală o normalitate latentă. Cât despre concretizarea acestei latenţe, ea este o altă poveste. Dana G. Ionescu

Arte vizuale - Dracula reloaded

Expoziţia „Dracula - voievod şi vampir", deschisă pe parcursul verii şi la începutul toamnei la Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR), a oferit posibilitatea unui inedit voiaj, atât în perioade neguroase ale istoriei, cât şi în zona întunecată, dar fascinantă, a psihicului uman. Complexitatea demersului curatorilor austrieci - atât istoric şi artistic, cât şi interdisciplinar (cu trimiteri inclusiv în literatură şi cinematografie) şi, în ultimă instanţă, psihologic - a făcut din expoziţie una singulară. Aceasta cu toate că, cel puţin la MNAR, nu au lipsit în 2010 manifestările de excepţie, cum ar fi, în primăvară, prezentarea seriei de „Capricii" ale lui Goya, aduse de la Madrid, sau cele două expoziţii deschise încă până în februarie 2011: cea a grupului interbelic belgian Nervia şi cea despre artiştii evrei din România supuşi tăvălugului brutal al istoriei secolului XX.

Expoziţia de la MNAR îşi propunea să modifice percepţia obişnuită şi să anihileze stereotipurile şi locurile comune despre unul dintre cele mai puternice mituri ale contemporaneităţii, cel al lui Dracula. Pe lângă obiectele împrumutate de la muzee din Austria, Ungaria, Germania şi Slovenia, expoziţia de la Bucureşti includea şi piese din patrimoniul naţional. Motivul organizării iniţiale a expoziţiei, în 2008, la Schloss Ambras, de către muzeul de artă vienez a fost că acest castel adăposteşte, de peste 400 de ani, cel mai cunoscut portret al voievodului Vlad Ţepeş, operă a unui anonim german de secol XVI. Lucrarea a fost adusă acum pentru prima dată în România, ceea ce ar fi suficient pentru a face din expoziţie un eveniment. Complexitatea demersului curatorial este însă mult mai mare, acesta ambiţionând răsturnarea perspectivei adânc înrădăcinate atât asupra principelui valah, cât şi a originilor vampirismului şi ale mitului contelui Dracula.
La finalul acestei călătorii în nocturnul minţii umane, după ce s-a delectat cu dezvoltările mitului vampirului în literatură şi cinema, vizitatorul devenea spectator şi, în ultima sală, se putea relaxa vizionând capodopera cinematografică a lui F.W. Murnau, „Nosferatu" (1922). Doinel Tronaru

Teatru - Un clasic şi un tânăr - „Strigăte şi şoapte",  de neuitat

image

Regizorul Andrei Şerban, pe scaunul lui Bergman  Foto: Carmencita Brojboiu

Am început anul 2010 sub impresia unui spectacol foarte puternic, văzut la Cluj, la 24 ianuarie, la Teatrul Maghiar de Stat. Montarea lui Andrei Şerban, „Strigăte şi şoapte", după filmul omonim al lui Ingmar Bergman (interpretat de Bogdan Zsolt) taie în carne vie, cu o duritate extremă.

„Nu te iubesc, de aceea nu te pot ajuta", îi strigă, încrâncenat, Karen (Kató Emoke) lui Agnes (Petho Anikó), sora care nu poate pleca în lumea umbrelor.  Tensiunile chinuitoare ale iubirilor-surogat sunt jucate într-un decor roşu intens care, după Jung, trimite la ideea de inimă sau de foc, de sex sau de sânge, de putere sau de anima. Albul morţii, al rochiilor elegante de epocă, al tăcerilor grele care se preling în întuneric, al chipurilor reci se resoarbe într-o căutare disperată a unui sens. Paloarea Mariei (Imola Kézdi), strigătul surorii neînţelese, şoaptele celei care moare, cu tremurul mâinii întinse după ajutor, mă urmăresc încă şi după aproape un an. Bergman răsfrânge un ochi sfredelitor în fiecare dintre noi: totuşi, cum putem scăpa de atâta şi atâta vină? Răspunsurile se arată într-un „making of" de teatru şi film în teatru, cu scene - tablouri impresioniste, dintre care cel al Pietei din final rămâne cu adevărat covârşitor. Simona Chiţan

De mare artă!

Spectacolul „Artă“, regizat de Cristi Juncu

Spectacolul „Artă“, regizat de Cristi Juncu

E multă artă în sprânceana ridicată/inofensivă a lui Gigi Ifrim. E mult adevăr în pumnul strâns al lui Vlad Zamfirescu şi mult tupeu în orgoliul lui Şerban Pavlu. E suspect de multă creativitate pe o singură scenă, e prea multă imaginaţie înghesuită într-un timp mult prea scurt. Dar nimic nu e atât de mult, atunci când spectacole ca acesta sunt atât de puţine. Yasmina Reza, autoarea textului, arată că orice argument poate fi contrazis şi demolează în dialoguri confortabila sintagmă „gusturile nu se discută". La Teatrul Bulandra din Bucureşti, regizorul Cristi Juncu, scenograful Cosmin Ardeleanu şi cei trei actori construiesc un spectacol neostentativ, ca un tablou alb, căruia îi dau culoare din tuşe fine de umor - „Artă". Apoi, se semnează în colţul din stânga, cu toată perfecţiunea de care sunt capabili în acest moment. Dan Boicea

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite