Chemarea „monstrului“ VIDEO

VIZIUNE Cu noul său film, „Forma apei“, distins cu Leul de Aur la Veneţia şi cu un număr-record de 13 nominalizări la Oscar, regizorul de origine mexicană Guillermo del Toro a reuşit încă un mare film fantastic – după mai vechiul „Labirint al lui Pan“ (2006) –, menit să reziste timp de decenii.

S-a considerat în mod greşit că Guillermo del Toro, este (doar) despre relaţia de toate felurile – afectivă, emoţională, erotică, sexuală – dintre o umilă şi banală femeie de serviciu şi o creatură fantastică şi bizară, un om-amfibie. Nu, acesta este în primul rând un film despre toleranţă, empatie şi afecţiune, despre capacitatea de a-l accepta şi de a-l iubi pe celălalt, oricât de „monstruos“ ar părea acesta, despre reunirea a două singurătăţi (de aici, avalanşa de personaje reprezentând minorităţi sau fiinţe defavorizate din film, care-a scandalizat atât). Excedat de proasta înţelegere, del Toro însuşi a ieşit la rampă pentru a-şi explica demersul, ceea ce nu prea se face.

Ichtyandros, „omul-peşte“

Normal că, pentru că are propensiune pentru fantastic, autorul a îmbrăcat totul într-un film de acest gen (şi încă unul mare, cum spuneam, din punct de vedere stilistic şi al fantasticului conţinut), şi prin urmare detractorii s-au dezlănţuit, pentru a căuta şi găsi fel de fel de surse necreditate ale scenariului. Nu are importanţă, pentru că, chiar dacă „Forma apei“ nu ar avea nimic original şi ar fi doar un „colaj“ din diferite surse, el tot rămâne, ca produs finit, de o profundă originalitate, demn de a fi vizionat peste decenii, marcând o dată în istoria genului, şi nu numai. Mai degrabă decât un SF (da, baza este una „ştiinţifică“, a descoperirii acestei „creaturi“ în apele Americii de Sud, dar alte detalii nu ne sunt date), filmul este un fantasy, care, ca şi „Labirintul faunului“, recuperează uimirea omului în faţa miraculosului.

La urma urmei, povestea filmului nu-i foarte departe de „Povestea porcului“

Da, povestea din scenariu seamănă cu cea din clasicul SF sovietic „Omul-amfibie“ (anii ’20) al lui Al. Beleaev (inclusiv în accentele sale ideologice, anti-imperialiste), dar acesta e un clasic care nu putea fi evitat, iar de la un punct încolo astfel de gesturi de „copiere“ devin reverenţe, trebuie citite ca omagiu. Mult mai pertinente şi justificate sunt observaţiile care-au văzut inspiraţia lui del Toro în universul vizual şi tematic al cineastului Jean-Pierre Jeunet (inclusiv francezul i-a semnalat mexicanului acest lucru, şi a primit răspunsul „îi suntem toţi datori lui Terry Gilliam“, cel din „Brazil“, evident).

O „Amélie“, o „inimă de aur“

Şi nu e vorba doar de scena dansului pe loc „al picioruşelor“, „copiată“ din „Delicatessen“ (şi ea, în mod clar, un omagiu), ci de întreg universul vizual, „preluat“ din cele două mari filme ale francezului, „Delicatessen“ şi „Amélie“ (căruia mexicanul, diferit de flamboaianţa lui Jeunet, îi imprimă însă marca sa proprie, mai dark şi, de ce nu, americană). Şi de personajul central al menajerei Elisa Esposito (britanica Sally Hawkins, în, probabil, rolul vieţii), şi ajungem astfel la miezul problemei. În cei 16 ani scurşi de la premiera lui „Amélie“, nimeni nu ne-a amintit mai mult de puritatea, ingenuitatea, dar şi ingeniozitatea personajului Améliei Poulain (Audrey Tautou), şi astfel Elisa se alătură şi ea marilor „inimi de aur“ ale cinematografului.

Pentru a completa schema, umila şi banala (aparent, pentru că viaţa ei interioară este mult mai bogată decât a celorlalţi) Elisa suferă de muţenie, trece prin viaţă purtând acest stigmat. De-aceea este atrasă, de la bun început, de Ichtyandros (Doug Jones), pentru că şi acesta este „mut“, nu-şi poate exprima sentimentele. Nu ni se dau prea multe detalii despre „creatură“, iar expresiile faciale aproape lipsesc, tocmai pentru că acesta trebuie să rămână la statutul de „monstru“, misterios şi fascinant (vezi scena devorării pisicii). Cu răbdare, empatie şi efort, se poate construi totuşi o relaţie, ne arată filmul, şi încă una de dragoste. Celor doi şi iubirii lor li se opune şeful siguranţei, Richard Strickland (Michael Shannon), fascistul tipic, „machist“ şi militarist, care-i tratează pe toţi ceilalţi din start ca fiind inferiori, cum vedem, din păcate, foarte mulţi astfel şi în jurul nostru.

Info

Forma apei / The Shape of Water (SUA, 2017)
Regia: Guillermo del Toro
Cu: Sally Hawkins, Doug Jones, Michael Shannon, Richard Jenkins, Octavia Spencer

5 stele

Citeşte şi:

portret de regizor Guillermo del Toro

„Din Oceanul Pacific...“ – cronica la filmul lui Guillermo del Toro „Cercul de foc / Pacific Rim“ (2013)

„Jane Austen“ şi fantomele – cronica la filmul lui Guillermo del Toro „Crimson Peak“ (2015)

PORTRET DE REGIZOR

Jean-Pierre Jeunet – atras de fantastic şi vizual

Pentru că pe regizorul mexican Guillermo del Toro l-am prezentat odată cu primirea Leului de Aur la Veneţia, pentru filmul „Forma apei“, să ne ocupăm acum de cel cu al cărui univers a fost comparat foarte des visual-ul din acest film, francezul Jean-Pierre Jeunet. Mai ales că e puţin probabil să mai avem curând ocazia să facem acest lucru. Şi aceasta din două motive: regizorul lucrează destul de greu şi rar (doar 7 lungmetraje în 40 de ani de carieră) – însă cu o tenacitate şi consecvenţă care-i semnul marilor cineaşti – şi nici nu este prea agreat de distribuitorii români: referindu-ne la cele mai recente două lungmetraje ale sale, „Micmacs“ (2009) a fost distribuit „confidenţial“, iar „The Young and Prodigious T.S. Spivet“ (2013) nu a mai fost distribuit deloc.

A lucrat mult cu Caro

Născut pe 3 septembrie 1953, Jeunet este un regizor autodidact cu un interes precoce în cinema. „Are o predilecţie pentru un cinema fantastic unde forma este la fel de importantă ca subiectul“, se spune-ntr-un dicţionar, şi este foarte corect. Jeunet se afirmă astfel ca un stilist, un autor cu accentul pus pe vizual, care înţelege că forma nu este inferioară sau superioară fondului, ci este însuşi fondul. Ca mulţi alţii, începe prin a realiza reclame TV şi videoclipuri muzicale, dar întâlnirea cu artistul (la bază scenograf şi desenator) Marc Caro (foto dreapta sus) îi va schimba destinul profesional şi artistic.

Cei doi încep prin a realiza scurtmetraje de animaţie, unele premiate cu César, şi continuă pe parcursul anilor ’80 să semneze împreună scurtmetraje. Debutul lui Jeunet şi Caro în lungmetrajul live action are loc în 1991 cu „Delicatessen“, un mare succes, o viziune unică (vizual şi scenaristic, în egală măsură) a unui viitor post-apocaliptic, continuat de „Oraşul copiilor pierduţi“ (1995), o altă poveste fantastică. Fiecare pe drumul său, Jeunet, după un slăbuţ „Alien: Resurrection“ (1997), dă lovitura cu „Amélie“, în 2001, viziune pe care va încerca să şi-o continue, consecvent, şi în următoarele sale filme.

Top 5 filme importante

1. Amélie (Franţa-Germania, 2001)
2. Delicatessen (Franţa, 1991)
3. Oraşul copiilor pierduţi (coproducţie, 1995)
4. O logodnă foarte lungă (Franţa-SUA, 2004)
5. Micmacs (Franţa, 2009)