Cinci minute, cu o femeie puternică

Dacă îṭi vine cumva năstruṣnica ideea ca, în zilele acestea, să le ceri oamenilor, pe stradă să îṭi spună numele unei femei puternice, e foarte probabil că acela va fi Simona Halep. Pentru că emoṭia celui mai frumos meci de la Roland Garros, din ultimul deceniu i-a electrizat pe români, care s-au simṭit, odată cu sportiva noastră, plasaṭi tocmai în vârful piramidei: o victorie simbolică, greu sau imposibil de atins altfel, în viaṭa fiecăruia.

S-au simṭit învingători, ca ṣi cum ei ar fi muncit cu obstinaṭie vreme de aproape 20 de ani, pentru ca talentul să aducă rod. Ca ṣi cum statul lor ar fi investit în această carieră sportivă, pentru ca ea să capete anvergură internaṭională. Statul a recompensat-o acum pe Simona cu titlul de ambasador al turismului românesc, iar fiscul îi va taxa probabil, ca peste tot în lume, veniturile.

Dacă am fi pus însă aceeaṣi întrebare în plin turbion al recentei crize economice, să zicem, probabil că răspunsul ar fi fost Angela Merkel. Pentru că Germania a jucat -ṣi joacă- un rol esenṭial în politicile financiare, prin care Uniunea Europeană a încercat să redreseze situaṭia ṣi  care au avut un ecou marcat ṣi în viaṭa de zi cu zi a cetăṭeanului român.

Există, din fericire, femei puternice ṣi în alte domenii de activitate, care nu se bucură însă de aceeaṣi vizibilitate de masă, pentru că nu evoluează pe arene sportive sau politice. Am întâlnit-o pe una dintre ele în 2013. Este canadiană, are reṣedinṭa matrimonială la New York, dar călătoreṣte peste tot în lume, ca să-ṣi practice profesia – arta de a dirija – ca pe o pasiune.  Numele ei: Keri-Lynn Wilson.

Poartă însemnele exterioare ale breslei: costumul negru, menit, în general, a face cât mai puṭin vizibil spatele dirijorului, pentru a nu deturna vizual auditoriul de la plăcerea absolută a ascultării (aceasta, dacă spatele nu-i aparṭine lui Sergiu Celibidache, căci atunci vorbim de un spectacol integral, numit Rapsodia I, de Enescu, aṣa cum a fost înregistrat la Bucureṣti ṣi păstrat în arhiva Televiziunii Române - vezi

).     

 Când o privesti pe Keri-Lynn Wilson ocupându-ṣi locul în faṭa orchestrei ṣi zâmbind profesional către public, mai poṭi avea dubii, căci e foarte rară apariṭia unei femei la pupitrul dirijoral. Dar din zvâcnetul autoritar cu care ridică bagheta înṭelegi că este hotărâtă să conducă ansamblul. De operă, în speṭă, fiindcă am urmărit-o dirijând “Otello”, la Opera Naṭională din Bucureṣti, în cadrul Festivalului Internaṭional George Enescu.

Apoi am prins-o cinci minute, la cabină, când se grăbea, frenetică, să iasă din costumul de dirijor, sub privirea liniṣtită a mamei ei, fostă profesoară de engleză la Universitatea din Toulon, de la care va fi deprins muzicalitatea limbii engleze, pe care o vorbeṣte cu un timbru grav. Căci în domeniul muzicii propriu-zise va fi pătruns sub îndrumarea tatălui, coordonator muzical al ṣcolilor publice din Winnipeg ṣi dirijor al orchestrei de tineret a oraṣului.

Sanda Viṣan: - E greu să fii dirijoare, într-un mediu profesional dominat de bărbaṭi?

Keri-Lynn Wilson - In primul rând, dirijatul este una din cele mai dificile profesii artistice.

S.V. - De ce?

K.W. - Fiindcă nu vorbim doar despre calităṭi muzicale ṣi talent, ci mai ales despre capacitatea de a conduce. A dirija înseamnă în special să fii un adevărat leader. Când trebuie să-i faci pe mai mulṭi oameni să cânte ca ṣi cum ar fi unul singur, e nevoie de multă putere de convingere, de energie, de forṭă de a comunica.

Iar aceasta nu se realizează doar prin gesturi. In sala de spectacol, oamenii sunt fascinaṭi de felul în care ne miṣcăm braṭele ṣi mă întreabă: cum faceṭi ? De fapt, poṭi să gesticulezi ṣi cu degetul. Felul în care reuṣeṣti să aduci orchestra să cânte împreună se datorează forṭei prezenṭei tale, personalităṭii, carismei ṣi felului emoṭional de a comunica.

Acestea fiind zise, nu contează dacă eṣti bărbat sau femeie, fiindcă muzicalitatea, talentul si forṭa de a conduce nu depind de gen. Faptul că nu prea am văzut femei în acest domeniu face orice apariṭie să pară ceva nou pentru public.

Dar orchestrele lucrează tot mai mult cu dirijoare. A devenit un lucru obiṣnuit, în mai mare măsură decât era acum patru decenii, să spunem, când extrem de rar puteai vedea o femeie la pupitrul dirijoral.

Trebuie să vă spun că am fost prima dirijoare cu care au lucrat multe orchestre, dar aceasta nu constituie o problemă nici pentru mine, nici pentru orchestre.

In 1989 Keri-Lynn Wilson îṣi făcea debutul în lumea muzicii, ca flautistă, la sala de recitaluri Weill, de la celebra Carnegie Hall, din New York. Era încă studentă la Julliard School ṣi avea numai 22 de ani. Cinci ani mai târziu ieṣea de pe băncile celebrei ṣcoli newyorkeze, cu două diplome de Master, una ca flautistă ṣi cealaltă ca dirijoare, în calitate de beneficiară a bursei Bruno Walter. Kurt Masur ṣi Leonard Slatkin au contribuit la educaṭia ei muzicală. După absolvire, la Festivalul de la Salzburg, a fost asistenta unui mare dirijor, de curând dispărut dintre noi, Claudio Abbado, iar la Tanglewood, a lucrat cu Seiji Ozawa.

S.V. - Ce v-a determinat să treceṭi de la flaut, la dirijat ?

K.W. - Dorinṭa de a cânta la toate instrumentele. Am învăṭat să cânt la vioară, pian, flaut ṣi am vrut mai mult. Dirijatul este un monstru de profesie, faṭă de interpretarea instrumentală. Mie îmi plac provocările ṣi găsesc că dirijatul îmi aduce mult mai multe satisfacṭii.

In aproape 25 de ani, de când urcă la pupitrul orchestrelor de operă ṣi muzică simfonică, Keri-Lynn Wilson trebuie să fi adunat destule satisfacṭii. A condus diverse ansambluri, precum cel simfonic din Dallas, unde a dirijat până în 1998, când ṣi-a lansat cariera internaṭională, fiind invitată în Europa ṣi America, la importante instituṭii, precum Opera de Stat ṣi Filarmonica din Viena, Teatrele lirice Mariinsky din Sankt Petersburg ṣi Bolṣoi din Moscova, sau Orchestra Gewandhaus din Leipzig. A dirijat orchestra Operei din Roma, cu José Carreras si Andrea Bocelli pe scenă, ca ṣi Orchestra simfonică din Hong Kong, avându-l ca solist pe marele violonist Isaac Stern. In ultimii ani, dirijoarea a inclus pe agenda ei susṭinute prezenṭe în Europa de Est. La Ljubljana a fost prima femeie care a dirijat vreodată Orchestra Filarmonică, devenindu-i ṣi dirijorul principal.  

Ṣi Bucureṣtiul se află pe harta turneelor lui Keri-Lynn Wilson, care a dirijat în anii trecuṭi “Evgheni Oneghin” ṣi “Manon Lescaut”, în cadrul Festivalului George Enescu, iar de curând i s-a adăugat ṣi Iaṣiul, cu “Don Giovanni”-ul de la Opera Naṭională.

La ediṭia din 2013 a Festivalului George Enescu, spectacolul cu “Otello”, de G. Verdi a fost condus de două femei: dirijoarea Keri-Lynn Wilson si regizoarea Vera Nemirova. A fost un “Otello” redat regizoral prin prisma contemporaneităṭii, a conflictelor etnice ṣi a fluxurilor migratorii din Mediterana. O actualizare dramatică, ce a stârnit nedumerire în rândul unora, neobiṣnuiṭi cu  apropierea de conceptele teatrale, aplicată de regizoarea germană, de origine bulgară, întrucât astfel de demersuri se practică pe alte meridiane, importantă fiind, desigur, coerenṭa viziunii.

S.V. - Nu vedem des un dirijor cu o expresivitate atât de accentuată ca a dv. Aṭi cântat tot libretul, împreună cu interpreṭii.

K.W. - Ii ajută mult pe cântăreṭi, la pasajele dificile. De pildă, în această seară a fost o soprană nouă. Astfel, le transmit siguranṭă, fiindcă este esenṭial să redea fiecare nuanṭă ṣi silabă, în expresie. Altfel, chimismul dintre voci ṣi orchestră nu funcṭionează bine.

Trebuie să fii foarte atent la cântăreṭi. Mă ajută ṣi pe mine ṣi pe ei, la respiraṭie. Iar respiraṭia reprezintă totul în operă. 

S.V. - Orchestra e mai importantă decât cântăreṭii?

K.W. - Nu.

S.V. - La spectacolul cu “Otello” am avut uneori impresia că orchestra acoperea cântăreṭii.  

K.W. - Acesta este un pericol ce pândeṣte întotdeauna. Echilibrul între orchestră ṣi scenă trebuie să fie realizat cu mare grijă, iar în operă este o adevărată provocare, fiindcă ai o voce care cântă ṣi o sută de instrumentiṣti. Aṣa că e o mare responsabilitate.

Iulia Isaev, Marius Vlad Budoiu, Andrei Lazar în Otello

S.V. - De ce aṭi ales «Otello» de Verdi? De ce nu Wagner, de pildă ?

K.W. - Festivalul a ales “Otello”, datorită anului aniversar. Iar întâmplarea face ca “Otello” să fie una din cele cinci opere preferate ale mele. Am dirijat-o de câteva ori ṣi am crescut cu această operă. Ṣi totuṣi, de fiecare dată când o dirijez, am emoṭii. Ca ṣi cum fiecare spectacol ar fi o premieră.

De marile opere nu te saturi niciodată. Aṣa că atunci când mi s-a propus, am acceptat imediat. Iar Verdi se numără printre compozitorii pe care i-am dirijat cel mai mult. Imi place, îl consider a fi unul din zeii operei.

Ca ṣi Wagner, pe care l-aṭi pomenit. Ei constituie eṣalonul de vârf al operei. Ambii folosesc orchestra ca pe o parte integrală a dramei. De aceea ṣi cânt, împreună cu orchestra, e foarte important pentru mine, e o mare satisfacṭie din punct de vedere simfonic.

Keri-Lynn Wilson a revenit în aceste zile la Bucureṣti, pentru primele reprezentaṭii cu noua producṭie a Operei Naṭionale “Tosca”, de G. Puccini, în regia lui Alfred Kirchner.

Making-of:

Este o operă pe care dirijoarea americană a mai dirijat-o la Viena, München, Nisa, Arenele din Verona, Moscova, sau Oslo, iar publicul bucureṣtean se va putea astfel bucura din nou de energia pe care o degajă muziciana, atunci când, de la pupitru, conduce fluxurile emoṭionale ale partiturii.

Ṣi va putea reflecta poate la faptul că în alte părṭi -pe râul Hudson, în speṭă- este posibil să fii de unsprezece ani soṭia unui director -al Operei Metropolitan din New York, în speṭă- ṣi totuṣi să nu figurezi pe statele de plată ale instituṭiei –prestigioase, în speṭă- deṣi ṭi-ai făurit o carieră internaṭională.