Arte

articolul anterior

Cluj, Craiova, Timişoara, Iaşi: Final en beauté al stagiunii centenare

0
5 Jul 2022 13:19:08
Alexandru Pătraşcu
Indiile galante - Opera Naţională Română Iaşi (foto: Duşa Ozolin)
Indiile galante - Opera Naţională Română Iaşi (foto: Duşa Ozolin)

Ceea ce părea o improvizaţie promovată dezolant, Festivalul Operei şi-a învins propriile piedici, triumfând aseară cu Indiile galante de la Iaşi. Bucureştiul a deschis evenimentul cu a doua distribuţie pentru Don Giovanni, ultima reluare a stagiunii centenare, pentru care am scris deja câteva impresii.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Astfel, se poate spune că a fost, într-un fel, şi un festival Andrei Şerban, în care am văzut cea mai nouă montare a sa (Don Giovanni) şi, poate, cea mai bună punere în scenă pe care a realizat-o vreodată (Les Indes galantes).

La început au fost moldovenii…

Opera din Chişinău a vândut toată sala pentru spectacolul de balet cu Lacul lebedelor. Celebra coregrafie a lui Petipa şi Ivanov lipseşte din repertoriul baletului ONB (nici măcar o umbră a splendidului meteor artistic al anilor 2015-16), în plus dansatorii principali erau invitaţi de la Staatsballet Berlin, dar n-au mai ajuns, anulând în ultima clipă şi fiind înlocuiţi cu „de-ai noştri”. Dacă Ada González ar şti să mai şi zâmbească, Odette a ei ar fi fost poate mai reuşită, iar Răzvan Cacoveanu a arătat destulă determinare.

Lacul lebedelor – Pas de trois: Mariana Anghelinici, Natalia Boghdan, Vasile Bogdan
(Teatrul Naţional de Opera şi Balet „ Maria Bieşu” din Chişinău)

Corpul de balet al moldovenilor a etalat experienţă şi multă instrucţie, uneori cazonă, dansând cu exactitate şi rutină, ambele vizibile în aceeaşi măsură. Producţia, una veche, cedată de Balşoi Teatr Moscova, a fost mirifică şi demodată, orchestra subdimensionată şi stridentă, însă impresia cea mai puternică a lăsat-o dirijoarea Svetlana Popov, obsedată să sincronizeze balerinii pe ritmul muzicii, conducând muzical spectacolul ca şi cum ar fi fost o operă, în care dădea intrări soliştilor şi le urmărea îndeaproape evoluţia.

Aerul occidental al maghiarilor din Cluj

Puţină lume la dipticul Ravel de a doua zi, probabil doar cei care ştiu că, de multe ori la un festival, evenimentele ce par neatractive sunt cele mai reuşite. Dacă Festivalul Enescu a tot încercat să ne convingă că Ravel n-a reuşit nimic în muzică în afară de Bolero şi de orchestraţia pentru Tablouri dintr-o expoziţie, programând până la saturaţie insipida Daphnis et Chloé, operele lui contrazic atât de evident această prejudecată încât am ajuns să-mi doresc să fie incluse în repertoriul standard.

Gábor Tompa nu s-a dat înapoi de la licenţe, folosind decorul art nouveau al unei case franţuzeşti atât pentru L’heure espagnole, a cărei acţiune se petrece în Spania secolului XVIII, cât şi pentru acest Toy Story operatic care este L’enfant et les sortilèges din Normandia. Mai mult, pe muzica preludiului Timpului spaniol, regizorul ni-l arată pe Copilul din cea de-a doua operă mergând la culcare, sugerând astfel o fantezie onirică şi erotică a adolescenţei.

L’heure espagnole – Opera Maghiară Cluj

Dublul spectacol al maghiarilor a mers pe mâna ansamblului, punându-l în valoare printr-o producţie frumoasă şi inteligentă care nu avea nevoie de vedete pentru a fi apreciată. Cu toate astea, Yolanda Covacinschi (Conception) a fost foarte convingătoare în rolul soţiei plictisite şi de soţ şi de amanţi, mereu în căutarea unei căi de evadare din monotonie, chiar şi în braţele excelentului Peti Tamás Ottó (Ramiro). Opera de debut a lui Ravel are puţine roluri şi expune soliştii criticii, drept urmare, prima parte a serii a lăsat impresia că parcă ar fi fost loc pentru mai mult panaş în interpretarea muzicală.

L’enfant et les sortilèges (Opera Maghiară Cluj)

Un mic gol umplut cu asupra de măsură de efervescenţa lui Gábor Tompa din L’enfant et les sortilèges, în care douăzeci de roluri abia aşteaptă un regizor bun care să le facă de neuitat. Şi aici, ansamblul Operei maghiare din Cluj a explodat artistic, o defilare de caractere şi imagini greu de uitat, de la ceainicul şi ceaşca rupte din Frumoasa şi bestiade la Disney, însă continuând linia erotică din L’heure espagnole şi până la spectaculoasa Privighetoare (Vigh Ibolya) ieşind din fosă cu triluri care te înfiorau de plăcere. În totul s-a simţit puterea ansamblului (cu o dicţie impecabilă în franceză) şi o asemenea seară nu poate face decât ca Opera Maghiară din Cluj să îşi îndeplinească toate obiectivele comunitare. Şi peste toate astea, direcţia muzicală excelentă a lui György Selmeczi, cu un răspuns pe măsură dat de orchestră, apoi corul, civilizat şi esenţial în desfăşurarea spectacolului, corul de copii – adorabil, cum altfel?, până când totul a devenit un spectacol în care puteai crede că ai fi la Glyndebourne…

Admirabilul orgoliu al Operei Craiova

Dacă aţi şti în ce condiţii lucrează Opera Română din Craiova, exilată la Cercul Militar atunci când sediul lor, nimic altceva decât o sală de festivităţi a unui liceu, a fost renovat, ideea de a pregăti un spectacol cu Mefistofele al lui Arrigo Boito pare de neimaginat, o nebunie. Dar uneori arta se simte stimulată cel mai mult de nevoi şi de lipsuri. Cine a mai adus-o pe Iréne Theorin în România pentru Turandot? Cine a mai avut curajul să facă Tristan und Isolde? Nimeni, în afară de oltenii care au venit la Bucureşti decişi să facă o impresie foarte puternică. Şi au reuşit, cu o distribuţie de nu-ţi venea să crezi. Barbara Frittoli? Soprana de la Teatro alla Scala, Metropolitan, Viena şi orice alt teatru mare din lume, la Craiova? Askar Abdrazakov de la Mariinsky (şi fratele lui Ildar, mai celebru)? Walter Fraccaro? Toate aceste nume au stârnit uimire şi admiraţie, cu atât mai mult cu cât lista rolurilor continua cu Cellia Costea. Că Frittoli şi Fraccaro au trecut de apogeu, de ani de zile, e una, dar inteligenţa interpretării n-a plecat nicăieri, ba chiar a fost stimulată pentru a compensa un vibrato prea mare, sau o patină aşternută peste culoarea vocală. Însă Askar Abdrazakov şi Cellia Costea au fost într-o formă foarte bună.

Barbara Frittoli (Margareta) – Mefistofele, Opera Română Craiova

Însă dincolo de toate astea, Mefistofele este o operă care are nevoie de nişte resurse muzicale enorme, în primul rând un cor mare, foarte greu de manevrat pe scenă şi încă şi mai greu de făcut să sune cum trebuie. Sunt teatre de operă mult mai mari decât cel de la Craiova care nu se încumetă la aşa ceva. Şi totuşi, oltenii au reuşit. Au venit la Bucureşti cu o producţie simplă, de turneu, cu decoruri mai degrabă kitsch: patru paralelipipede poleite, cu geometrie variabilă şi un fel de cabină de lift în care intrau şi din care ieşeau diverse personaje. Un minimalism de turneu, dar regia n-a fost deloc lipsită de imaginaţie, enormul efectiv de oameni de pe scenă fiind manevrat cu o uşurinţă remarcabilă.

Dumitru Cârciumaru a cedat destul de frecvent tentaţiei de a mări prea mult volumul orchestrei, dar în general echilibrul dintre fosă şi scenă a rămas în limite mai mult decât acceptabile. S-a cântat mult şi intens, iar impresia lăsată a fost foarte bună.

Timişoara padrona

Silviu Purcărete a revenit pe scena Operei Naţionale Bucureşti cu producţia sa pentru La serva padrona de la Opera Naţională Timişoara. Micuţul intermezzo al lui Pergolesi e practic certificatul de naştere al operei comice/buffa, pe cât de celebru, pe atât de rar prezentat din cauza dimensiunii foarte mici (cam 30-40 de minute, cu doar două roluri principale cântate).

La serva padrona – Opera Naţională Timişoara

Totul e context aici. O dată pentru că e o producţie prin care Opera din Timişoara a încercat să facă faţă pandemiei, cu un spectacol mic, distanţat social etc. etc. Apoi, pentru că e o încercare bună de a aborda opera baroc.

Purcărete face din Uberto, Serpina şi servitorul mut Vespone un fel de triunghi amoros, stabilind o legătură incertă între Pergolesi şi Boccaccio, de o ironie deşucheată dar niciodată vulgară. Atmosfera de pe scenă e extinsă în fosă, ridicată foarte sus ca să ne arate o mică orchestră cu instrumentişti şi dirijor costumaţi de epocă, eventual interacţionând dramatic cu scena. Pe lângă animarea reprezentaţiei, procedeul arată şi o anumită distanţă, nimic nu e de luat în serios aici, e doar o glumă, o farsă, o seară în care putem uita de problemele lumii.

Triumful ieşenilor

Cu Indiile galante se poate spune că Festivalul s-a încheiat. Am scris de multe ori despre producţia lui Andrei Şerban de la Iaşi. Este spectacolul care a încântat Parisul, la Palais Garnier în 1999, reluat şi filmat în 2003, ajuns la Iaşi în 2012, când nu-mi venea să cred că România operatică era capabilă să prezinte o asemenea super producţie baroc. Pentru că avem cinci rânduri de decoruri şi de costume care aduc în faţa publicului tot ce înseamnă ansamblul unei Opere: orchestră, cor, corp de balet şi mai mult de o duzină de roluri, nici unul secundar.

Les Indes galantes – Opera Naţională Română Iaşi

Toată lumea a auzit de spectacolul de la Iaşi, probabil singura companie de operă din lume care include Indiile galante în repertoriul standard, prezentând-o aproape în fiecare stagiune. La Bucureşti, în turneu, ieşenii au avut norocul să-l reîntâlnească pe Andrei Şerban, cu care au repetat încă o dată, triumfând a nu ştiu câta oară.

Cred că Indiile galante este singurul spectacol care merită să fie ascultat cu ochii, în care lipsa de stil muzical sau de dicţie nu deranjează atât de mult, pentru că regia compensează pentru orice. Cu toate că, aseară, moldovenii au cântat cât au putut de bine, Nicoleta Maier (Émilie) şi Rodica Vica (Zima) lăsând cele mai frumoase impresii.

E un spectacol care se termină dansând, inclusiv la ieşirea finală la rampă, cu dirijor şi regizor cu tot şi care te face şi pe tine să ieşi dansând din teatru. Ceea ce e aproape unic. E o emoţie în faţa frumuseţii, prin care cel puţin o parte din public e cuprins de sindromul Stendhal.

Mai e ceva de adăugat?

Da. Am evitat să merg la spectacolele Operei Constanţa şi Operetei, două teatre conduse de starletele din comunism Daniela Vlădescu şi Bianca Ionescu. Tot aşa cum am să evit să merg la festivalul Filarmonicii, unde lipsa de idei şi inspiraţie e plenară dar şi coerentă cu înţepeneala nou instalată la Ateneu.

Acest festival al Operei de la Bucureşti a arătat în primul rând un mare potenţial. Baletul a avut cel mai mare succes de casă, ambele spectacole fiind sold-out. Dar cum ar fi ca într-o ediţie viitoare să vină la Bucureşti o companie de balet de top (Royal Ballet, sau English National Ballet)? Opera a arătat bine, ar putea însă arăta şi mai bine, iar cu un buget rezonabil, acest festival ar putea concura fără probleme bienala Enescu, unde noua direcţie artistică nu vede mai departe nici cât Opera Comică pentru Copii.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările