Arte

articolul anterior articolul urmator

Colocviu la Düsseldorf cu soprana Adela Zaharia, baritonul Bogdan Baciu, basul Bogdan Taloş şi tenorul Ovidiu Purcel

0
1 Apr 2016 16:50:38
Costin Popa
Bogdan Baciu, Ovidiu Purcel, Bogdan Taloş, Adela Zaharia
Bogdan Baciu, Ovidiu Purcel, Bogdan Taloş, Adela Zaharia

Costin Popa: Aici, la Deutsche Oper am Rhein, am asistat la un spectacol de excepţie cu „Lucia di Lammermoor”, graţie vouă, protagoniştilor. O spun cu toată convingerea şi răspunderea critică, prestaţia voastră era demnă de orice scenă foarte mare. Cum aţi ajuns la performanţă, cum v-aţi simţit?

Adela Zaharia: Am debutat în „Lucia di Lammermoor” în ianuarie, ce aţi văzut a fost al cincilea spectacol. A fost OK, nu pot spune că eram în cea mai bună formă, dar m-am simţit şi eu foarte mulţumită la final. Este un rol şi o producţie care pe mine personal mă săcătuieşte energetic.

C. P.: Mişcare multă?

A. Z.: Da, implicare multă, de fapt.

Bogdan Baciu: Practic, ea cântă fără oprire.

A. Z.: Exact. Asta mă oboseşte.

B. B.: Bine că eşti recompensată la sfârşit! (toţi râd)

C. P.: Adela, modul în care te-am auzit în spectacol a fost perfect potrivit ca stil.

A. Z.: De fapt, pentru toţi, situaţia a fost cam la fel. Şi pentru mine, Lucia a fost primul rol mare, care reprezintă o adevărată provocare şi o etapă.

O. P.: Da, o evoluţie.

A. Z.: Am tot repetat pianiştilor cu care am lucrat: „nu ştiu dacă fac ceea ce trebuie, este primul meu rol de belcanto, nu ştiu cum să-l abordez şi dacă stilistic e bine”...

O. P.: Se aştepta de la ei trei să facă lucruri excepţionale şi au confirmat.

Adela Zaharia. Foto Klaudia Taday

A. Z.: Eu debutasem cu două luni înainte în Konstanze din „Răpirea din serai”, care a ieşit foarte bine. Într-adevăr mă simt mult mai acasă în Mozart. Lucia a fost destul de stresantă, a trebuit să-mi ajustez respiraţia, să mă adaptez la un nou stil.

C. P.: Fiind o nouă producţie, să înţeleg că pentru voi au fost şi debuturi?

A. Z.: Nu este o montare nouă, datează din 1999. Regizorul Christof Loy a făcut-o şi la Covent Garden. Dar nefiind o producţie nouă am avut la dispoziţie numai două săptămâni de repetiţii, nu şase ca la premiere.

B. B.: Şi mult mai puţine cu orchestra.

A. Z.: Numai două, din care una a fost anulată.

Ovidiu Purcel: Eu chiar nu am făcut niciuna, e drept că rolul Arturo e mai mic; mi-am rupt piciorul cu două luni înainte, aşa că am stat pe bară puţin. M-am alăturat pe parcurs.

B. B.: Şi s-a potrivit de minune! Este un Arturo de lux, putem spune.

O. P.: Totuşi Arturo este un rol mic, aşa că lor, cu siguranţă, li se datorează succesul spectacolului.

C. P.: Intrarea lui Arturo este importantă şi nu reuşeşte întotdeauna. Am multiple exemple.

A. Z.: Şi eu mă gândeam, auzindu-l cântând atâta de frumos pe Ovidiu, ce logică mai are Lucia să-l prefere pe Edgardo? (râde)

O. P.: Sunteţi voi drăguţi, dar acesta este spectacolul vostru, aţi muncit toţi extraordinar, se şi vede cum arată pe scenă.

C. P.: Bogdan Baciu, tot debut în rol?

B. B.: Da şi primul meu personaj mai serios, o punte, o trecere spre repertoriul verdian, probabil.

STUDIUL CU TENORUL MARIUS VLAD BUDOIU

C. P.: Categoric, te aşteaptă rolurile verdiene „de linie”. Am constatat.

B. B.: Mă bucur tare mult. Debutul a fost destul de greu dar, voi puncta, a fost fantastic că am putut să debutăm împreună. Chiar şi la repetiţii, a existat o atmosferă frumoasă, de prietenie; noi nu suntem doar colegi, suntem şi prieteni. În fond, la Cluj-Napoca, toţi am studiat cu acelaşi profesor, Marius Vlad Budoiu.

C. P.: Toţi patru?

În cor: Da.

C. P.: Mă bucur foarte tare, pentru că trebuie să spun, nu e un secret pentru nimeni, aud din partea foştilor şi actualilor studenţi numai vorbe bune despre Marius. În sensul următor: „am avut o problemă, i-am expus-o şi mi-a dat imediat rezolvarea optimă”.

B. B.: El nu lucrează cu o anumită tehnică, ascultă şi...

O. P.: ... pentru fiecare are o anumită soluţie...

B. B.: ... se adaptează tipului de voce. De multe ori auzim sintagma: aceea-i tehnica lui cutare sau cutare, pe când la el nu se întâmplă aşa ceva.

O. P.: Probabil nici nu există o reţetă universală

C. P.: Categoric! Ideal este că adaptează o soluţie tehnică pentru un anume cântăreţ. Bogdan Baciu, la ce roluri te gândeşti în continuare, ce-ţi oferă casa?

B. B.: În stagiunea viitoare, Rodrigo de Posa în „Don Carlos”, care este exact ceea ce îmi trebuie ca să încep cu Verdi printr-un rol frumos, liric, într-adevăr „de linie”, înalt. Am avut mari emoţii înainte să debutez în Enrico din „Lucia di Lammermoor”, pentru că nu mai făcusem un rol de factură atât de dramatică. Dar Marius totdeauna a spus: „funcţia creează organul; aşa că, bineînţeles, cu grijă, dacă abordăm un anume repertoriu mai greu, din ce în ce mai greu, corzile noastre vocale tind să se obişnuiască cu repertoriul respectiv şi să meargă într-o anumită direcţie”.

O. P.: Asta cu condiţia ca saltul să nu fie abrupt.

C. P.: Totuşi, nu aveţi profesorul lângă voi.

Toţi: Din păcate...

Bogdan Baciu. Foto Klaudia Taday

DIALOGUL ŞI SCHIMBUL DE IDEI

C. P.: Cum procedaţi cu studiul?

O. P.: Asta i se datorează tot lui. Pentru că modul lui Marius de a preda nu era: „fă asta că aşa zic eu!” Ci, „încearcă să înţelegi ce faci şi aplică”. Acest stil de lucru ne-a ajutat pe parcurs pentru că noi nu cântăm din amintiri. Noi încercăm să punem o funcţie pe drumul ei. Ne-a dat îndrumări pe care să le aplicăm în calea noastră evolutivă, plus că este genul de profesor care se bucură dacă-i oferim ceva nou. De exemplu, eu am lucrat cu un tenor la Viena şi nu a fost nevoie, ca în cazul multor colegi, să mă ascund. I-am spus lui Marius: „am găsit un tenor care ştie nişte chestii foarte grozave”; la care el a replicat „bun, zi-i!”. Nu precum alţii: „de ce-ai făcut chestia asta, nu mai vreau să aud de tine”. Cu el întotdeauna a fost dialog şi schimb de idei.

A. Z.: Dacă toţi profesorii ar fi aşa, cu această mentalitate modestă şi sănătoasă...

O. P.: ... ne-ar fi mai greu, pentru că ar fi prea mulţi cântăreţi buni. (râde)

B. B.: Marius are întotdeauna o privire de ansamblu, pentru că a muncit ca să ajungă unde a ajuns.

C. P.: Aşa este, şi eu apreciez de la ce repertoriu a pornit şi ce performanţe a atins acum.

O. P.: Nu-i de mirare, pentru că-i place studiul.

B. B.: Este şi om al scenei; în momentul în care lucram efectiv canto cu el, lucrul nu se proiecta pe o singură direcţie, a vocii, ci ne ajuta să vedem ansamblul ca pe un tot unitar. Ai de cântat un rol, vorbim despre sănătate, igienă vocală, despre ce înseamnă mişcare, ce înseamnă cântatul la public, cum cade lumina pe scenă; toate aceste lucruri au format angrenajul care ne-a ajutat să ne dezvoltăm.

Ovidiu Purcel. Foto Klaudia Taday

O. P.: A avut ideea foarte importantă de a fi lângă noi cu totul, când am făcut primii paşi. N-aveam unde să cântăm, pentru că eram studenţi. Şi atunci,  el a creat pentru noi nişte spectacole în care am debutat...

A. Z.: ... fiind implicat ca profesor de canto, organizator, regizor, sponsor.

B. B.: O grămadă de recuzită a luat-o pe banii lui. Am făcut „Don Pasquale” împreună, în formula în care ne vedeţi, am avut debutul nostru absolut în 2010. Există pe youtube.

A. Z.: Trebuie să vă spun că la Opera Comică din Berlin, ştiind care e concurenţa, am întrebat ce i-a făcut să mă angajeze, având în vedere că nu ştiam germana, nu fusesem la studioul lor, deci ce i-a făcut să aibă atâta încredere în mine. Au spus că au văzut în CV că am cântat deja pe scenă nişte roluri importante şi au considerat că mă pot angaja. Nu ştiu dacă Marius s-a gândit vreodată cât de importante au fost acele spectacole pe care le-a făcut pentru noi, pentru dezvoltarea noastră şi pentru cariera noastră pe scene din afara ţării.

C. P.: Faceţi exerciţiile lui în continuare?

O. P.: Da.

B. B.: Oricum, avem reportofonul, telefonul cu care ne înregistrăm şi încercăm să ne controlăm.

A. Z.:  Nu ştiu dacă aţi aflat că în ultimile două stagiuni, Marius a fost invitat aici să ţină cursuri de măiestrie.

„SUNTEM CONSULTAŢI, NU NI SE IMPUNE NICIUN ROL”

C. P.: Şi în România face. Adela,  ce roluri ai mai cântat?

A. Z.: Stagiunea în curs, prima pentru mine aici, la Düsseldorf, cuprinde Konstanze, Lucia, Prima doamnă în „Flautul fermecat” şi o premieră pentru copii „Crăiasa zăpezilor” după povestea lui Andersen, care va avea premiera în aprilie.

B. B.: A venit partitura?

Bogdan Taloş : Se zvoneşte că da.

C. P.: Cine a scris-o?

A. Z.: Marius Felix Lange. Un compozitor foarte talentat pentru genul acesta de muzică.

C. P.: Mi-a spus dl director Meyer că vrea să schimbe culoarea părului publicului din primele rânduri. Bogdan Baciu, care sunt rolurile cântate de tine aici?

B. B.: În actuala stagiune am apărut în Ping din „Turandot”, Harlequin din „Ariadna la Naxos” şi Enrico. În plus, Papageno în „Flautul fermecat” şi Escamillo în „Carmen”, pe care deja l-am făcut în producţia pe care o veţi vedea.

Bogdan Taloş. Foto Klaudia Taday

C. P.: Bogdan Taloş, Raimondo a fost pentru tine, tot aşa, primul rol mai important?

B. T.: Da. Deşi am făcut Leporello în „Don Giovanni”, un rol poate mai mare ca Raimondo din „Lucia di Lammermoor”, dar diferit. Anul acesta am avut doar două debuturi, dar anul trecut, opt.

C. P.: Aşa este într-un teatru de repertoriu şi când eşti angajat fix.

A. Z.: Dacă poţi să debutezi în roluri care ţi se potrivesc este minunat.

B. B.: Fac o mică paranteză să spun că noi, aici, suntem foarte norocoşi; direcţiunea teatrului are foarte mare grijă să ne dea doar ceea ce ni se potriveşte.

C. P.: Un lucru extraordinar!

A. Z.: Şi rar.

C. P.: Puteau să vă chinuie cu tot felul de personaje minore.

B. T.: Şi, închipuiţi-vă , sunt peste 50 de membri în ansamblu..

O. P.: Solişti pentru Düsseldorf şi Duisburg.

B. T.: Care servesc două teatre, bineînţeles. Mulţi dintre aceştia se dublează ca voci.

O. P.: Cu toate acestea, suntem consultaţi, nu ni se impune niciun rol şi asta este reconfortant.

B. B.: De exemplu, cazul cu Enrico; stagiunea trecută, când am discutat cu dl Stephen Harrison pentru cea următoare...

C. P.: Dl Harrison fiind?

B. B.:. Directorul operei, nu cel general, dl Christoph Meyer, ci cel care se ocupă de partea artistică. Dânsul nu-mi propusese Enrico; eu am avut un pic de curaj şi am cerut: „ce ziceţi, n-aţi putea să-mi daţi câteva spectacole cu „Lucia di Lammermoor”, să încerc şi eu să intru în repertoriul mai serios?” A fost foarte bucuros şi mirat în acelaşi timp. Mi-a răspuns: „da, m-am gândit că poate-i puţin greu, dar mă bucur să încercăm”.

C. P.: Cu vocea şi cântul tău era unul din rolurile pe care trebuia să le faci.

„FAST OPERA”

O. P.: Pentru noi, aici este o atmosferă reconfortantă.

A. Z.: Este, din păcate, un caz particular. Din ce auzim de la alţi colegi, nu se întâmplă aşa în alte case de operă.

B. B.: Aici, ei se gândesc în viitor, ca să nu ne lezeze sănătatea vocală.

A. Z.: Deutsche Oper am Rhein este unul din teatrele care se opun concepţiei de „fast opera”, cum îmi place mie să-i spun. Adică, totul pe bandă rulantă, dacă tu nu mai poţi să cânţi în cinci ani, treaba ta, există alţii care stau la uşă şi aşteaptă.

B. B.: Sunt exemple la nivel mondial, nu are rost să dăm nume dar sunt artişti care s-au consumat extrem de repede.

Ovidiu Purcel

O. P.: Sigur, trebuie ţinut seama şi de ambiţiile cântăreţilor care sunt tentaţi să sară etapele.

A. Z.: Pentru noi, în acest moment, una dintre priorităţi este grija de a nu lăsa lucrurile să meargă prea repede şi să avem răbdare.

C. P.: Aveţi mare dreptate şi mă bucur că sunteţi preocupaţi de acest lucru. Este important să nu fiţi atraşi de personajele îndeosebi dramatice, fără să aveţi vocalitatea cerută de partitură.

A. Z.: Directorul Meyer, când m-a angajat, m-a întrebat ce aş vrea să cânt. I-am spus că dacă ar fi după ceea ce simt eu şi mi-ar face mare plăcere să joc ar fi întreg repertoriul verist; din păcate am o voce de soprană lirică de coloratură aşa că trebuie să interpretez personaje în care, poate, nu mă regăsesc foarte tare, dar trebuie să fac ceea ce pot cu glasul meu.

OPT DEBUTURI

C. P.: Bogdan Taloş, vorbeai de opt debuturi?

B. T.: Anul acesta au fost Raimondo şi Figaro din „Nunta lui Figaro”. Anul trecut, importante au fost Leporello, Sarastro, Truffaldino din „Ariadna la Naxos” şi altele...

C. P.: Dar Raimondo este primul rol belcantist...

B. T.: Da.

C. P.: Şi cred că o să urmeze şi altele. Ţi s-a pus în vedere ceva, în continuare?

B. T.: Nu. Voi continua să cânt Raimondo şi în sezonul viitor, dar un alt rol de belcanto, deocamdată nu.

B. B.: Din păcate nu prea avem aici spectacole de belcanto.

B. T.: Anul viitor debutez în Fasolt din „Aurul Rinului”, un rol de bas liric, sensibil, nu vine neapărat la timpul lui vizavi de vârsta mea, dar este fezabil.

C. P.: La Festivalul Internaţional „Hariclea Darclée” de la Brăila te-am auzit în Rondo-ul lui Mefisto şi ai fost foarte bine.

B. T.: Desigur, acesta face parte din rolurile care vor veni, dar nu vreau să grăbesc.

ADELA ZAHARIA VA CÂNTA LA MARELE TEATRU LICEU DIN BARCELONA

C. P.: Adela, te aşteaptă un debut într-un renumit teatru, Liceu din Barcelona.

A. Z.: Da, Pamina din „Flautul fermecat”, în luna iulie. Practic este prima mea apariţie la Barcelona, dar nu este nici debut de rol, nici în spectacol, pentru că am cântat Pamina în producţia care va fi acolo, dar în ultimele sezoane s-a dat la Komische Oper Berlin.

C. P.: Un rol rodat...

A. Z.: ... în care mă simt confortabil.

B. B.: Va fi într-un teatru extraordinar, cu 3500 de locuri şi acustică foarte bună.

C. P.: Cum a venit contractul pentru Barcelona?

A. Z.: Producţia a avut premiera în 2012 la Berlin cu un succes atât de mare încât a fost cumpărată de foarte multe case de operă, cu garnitura de solişti cu tot, dar pentru orchestra şi corul casei respective.

O. P.: Este o producţie mai specială, cu proiecţii pe un perete. Toţi am apărut în ea, eu - Tamino, Bogdan Baciu - Papageno, Bogdan Taloş – Sarastro. Trebuie să ştii foarte bine mişcările, se fac anumite mişcări pe muzică, pe tempi, nu se poate învăţa o regie în două zile.

A. Z.: Este mai mult o coregrafie pe fundal de proiecţii decât un joc de scenă, cum suntem noi obişnuiţi.

O. P.: Se proiectează nişte imagini în spatele nostru cu care noi trebuie să relaţionăm, fără să le vedem.

B. B.: Plus că s-au tăiat dialogurile şi s-au înlocuit cu proiecţii. Mişcările noastre sunt ca într-un film mut al anilor '20. Efectul este extraordinar, spectacolul - captivant.

C. P.: Cine a făcut regia?

A. Z.: Intendantul de la Opera Comică,  Barrie Kosky.

O. P.: Este un concept interesant şi foarte atractiv.  

C. P.: Ovidiu, cum îţi vezi în continuare dezvoltarea carierei?

O. P.: Perspectivele sunt foarte bune, cred eu. După cum spuneam, teatrul este foarte convenabil şi pentru mine, pentru că întotdeauna sunt întrebat şi consultat ce aş vrea să cânt. În consecinţă, totul merge liniar până acum. Am cântat ce mi-am dorit din Mozart (Don Ottavio şi Tamino), am trecut la Nemorino din „Elixirul dragostei” (premiera de anul trecut a fost cu Bogdan Baciu în Belcore şi Luiza Fatyol în Giannetta). Am gustat şi puţin Verdi, am făcut Alfredo din „Traviata”, anul acesta debutez în Rinuccio din „Gianni Schicchi” şi Fenton din „Falstaff”. Sunt foarte mulţumit, mă bucur că nu se pune presiune pe mine. Pot să mă îndrept către repertoriul pe care mi-l doresc. În consecinţă, am şi refuzat un „Don Pasquale”, ceea ce mi-a fost permis.

C. P.: De ce? Erai prea aglomerat?

O. P.: Nu, dar face parte dintr-un repertoriu de care vreau să mă îndepărtez. Ernesto e foarte liric, o ţesătură foarte înaltă, trebuie un tenor liric lejer; plus că în perioada respectivă am de cântat Alfredo, Nemorino...

C. P.: Vocea ta merge spre o altă consistenţă.

O. P.: Sper.

Bogdan Taloş

„SĂ VINĂ ENERGIE DIN SCENĂ!”

C. P.: Am văzut publicul de la „Don Giovanni”. Nu a fost aşa de expansiv ca la „Lucia di Lammermoor”, ci mai reţinut. Cum sunt germanii, ce titluri preferă?

O. P.: Părerea mea e că publicul german nu există ca nişă, ca să zic aşa. Peste tot publicul de operă este la fel: dacă-i dai ce vrea, dacă exprimi sinceritate în cânt, răspund pozitiv.

B. B.: Şi trăieşti ceea ce interpretezi, ca să vină energie din scenă.

O. P.: „Don Giovanni”este un concept de spectacol un pic uzat.

B. B.: Am înţeles că a fost cam jumătate de sală.

B. T.: De obicei nu e plin, deşi nu e vechi, doar din 2012.

O. P.: Aici lumea aşteaptă un pic altceva, nu tradiţie.

A. Z.: Este o diferenţă de public între ţări dar, din câte am auzit eu, şi între oraşe. Fiindcă un spectacol ca „Lucia di Lammermoor” de aici, la Opera Comică din Berlin, unde lumea se aşteaptă doar la regii foarte excentrice, la exagerări, n-ar fi avut succesul de aici. Acolo, publicul caută numai senzaţiile tari. Venind din România, a fost un pic şocant.

B. B.: Pentru că tu ai ajuns întâi la Berlin, nu la Düsseldorf.

A. Z.: Nu numai, am avut şi nişte concerte şi ceea ce reprezentanţilor acelor instituţii li se părea un succes enorm, mie mi se părea ceva modest.

O. P.: Părerea mea este că „Lucia di Lammermoor” a venit ca un duş peste stagiunea aceasta, care mi se pare un pic mai ştearsă.

A. Z.: Nici nu se mai dăduse de câţiva ani.

O. P.: Regia nu-i dezastruoasă.

C. P.: Are mici ciudăţenii.

B. T.: ... dar în contextul actual este o gură de aer. Mai ales aici în Germania.

A. Z.: Şi faptul că au fost atâtea debuturi şi feţe pe care oamenii nu le cunoşteau. Bogdan Taloş este de anul trecut în trupă, eu m-am alăturat anul acesta. Am văzut discuţii pe Internet în care spectatorii vorbeau despre acest spectacol, îi făceau reclamă, recomandând să vină să ne asculte.

O. P.: În timpurile noastre, regia este foarte importantă..

B. T.: Cea mai importantă.

B. B.: Trebuie să facem asta pentru că aşa trebuie făcut, pentru că aşa vreau eu, regizorul.

Bogdan Baciu

DICTATORII

C. P.: Există dictatura dirijorilor sau a regizorilor? Cine are cuvântul hotărâtor în realizarea unui spectacol?

O. P.: Eu zic că în mare măsură este vorba mai ales de personalitate, dar chiar un dirijor cu personalitate în Germania, în ziua de astăzi, trebuie să se lupte dacă vrea să-şi impună un punct de vedere, chiar muzical, ceea ce-i grav.

B. B.: Orchestrele au nişte sindicate foarte puternice, corul, la fel.

O. P.: Şi nu numai asta. Regizorii îşi permit, cum să le zic, nişte...

B. T.: ... giumbuşlucuri...

O. P.: ... chiar aberaţii, împotriva muzicii.

B. T.: Îşi imaginează că pot opri muzica pentru a-şi impune o idee dramaturgică, de multe ori derapantă.

O. P.: Şi-i foarte trist că nimeni nu mai apără partitura.

A. Z.: Ca să răspundem concret, eu cred că la ora actuală în Germania este dictatura regizorilor. Numai câteodată ai noroc să existe un regizor căruia să-i pese de muzică

B. B.: Sunt foarte rari. În primul rând că nu ştiu...

B. T.: ... şi nici nu le trece prin cap să se intereseze dacă se poate cânta stând în cap sau făcând cine ştie ce şpagat.

B. B.: Directorul este cel care dă mână liberă.

O. P.: Mai este un aspect: nu se fac multe repetiţii muzicale, dacă nu este vorba de premiere. Dirijorul trebuie să vină la repetiţii, dar asta se întâmplă foarte rar.

B. T. : Nu este timp. Dacă sunt dirijori invitaţi, nici o şansă.

O. P.: Am impresia că dirijorii încep să se mulţumească cu statutul de executant. Cu siguranţă, exceptând marile personalităţi. De pildă Nello Santi, căruia n-are nimeni curaj să-i comenteze ceva pentru că se ştie că este o instituţie, care a studiat cu oameni care i-au cunoscut pe Verdi, pe Puccini. Nu poţi să-i impui ceva acestui maestru, ar fi jenant.

C. P.: Recenta „Norma” la Napoli, dirijată de Santi, a fost o montare clasică, absolut superbă, imagistică.

O. P.: Important este ca regizorul să lase muzica în pace.

B. B.: Să nu lezeze cântul.

A. Z.: Ca tânăr solist nu poţi să te impui sau să te opui; şi totuşi, am fost în situaţia în care nu am dorit să fac un rol într-o anumită producţie din cauza regiei, fiindcă am ajuns la concluzia că-mi dăunează vocal, fizic.

B. B.: Este foarte greu să faci o asemenea alegere.

O. P.: Ei au o teorie evoluţionistă, care de fapt este un fals. Nu poţi să spui că opera ar muri dacă n-o modernizăm.

C. P.: Şi mai există o anomalie... nici cultura de stil nu este respectată.

O. P.: Sigur, dar asta e treaba dirijorului.

C. P.: Sunt dirijori care vor să-şi afirme personalitatea cu tot felul de tempouri nepotrivite.

B. T.: Doresc să fie altfel.

B. B.: Doar de dragul de a se arăta originali.

O. P.: Alţii sunt în goană după numărul de spectacole, zboară de trei ori pe săptămână să dirijeze cât mai mult.

„NE FACE MARE PLĂCERE SĂ CÂNTĂM ACASĂ”

C. P.: Am avut o reacţie când v-am ascultat: în România greu găseşti un spectacol de asemenea nivel.

B. B.: Sincer, nu ştiu dacă este şi părerea celorlalţi: eu personal m-aş bucura să cânt acasă mai mult.

C. P.: Asta urma să vă întreb.

B. B.: Nu depinde numai de noi. Condiţia necesară, bineînţeles nu şi suficientă, este să fim chemaţi. Dacă am fi invitaţi, am face tot ce ne stă în putere să venim şi acasă.

A. Z.: În cazul meu trebuie să spun că au existat nişte invitaţii pe care nu am putut să le onorez din cauza programului de aici. Au existat alte ocazii în care aş fi putut eu să merg, dar nu se întâmpla nimic în România.

B. B.: Trebuie întrunite mai multe condiţii dar, esenţial, este că ne-ar face mare plăcere să cântăm acasă, pentru că este altceva...

B. T.: De acolo am plecat.

B. B.: Sunt lucruri pe care, dinăuntrul tău, nu poţi să le uiţi sau să spui, da, România a fost o etapă şi acum cânt doar afară.

A. Z.: Plus că în România, lumea este foarte, foarte deschisă, caldă, toată lumea cunoaşte pe toată lumea.

O. P.: Acasă se cântă mai rar şi există un pic mai multă sete de operă; aici sunt săptămâni în care se cântă şase spectacole pe săptămână.

B. B.: Există zile în care sunt câte două în acelaşi teatru.

O. P.: Entuziasmul nu poate fi acelaşi. Se cântă foarte mult şi atunci dorinţa nu-i aşa de mare.

B. T.: În cele două teatre se dau cam 54 de spectacole pe lună, ceea ce-i imens. Doar „Flautul fermecat” s-a cântat în actualul sezon de vreo 30 de ori. Anul trecut, 33.

C. P.: Ar fi bine să se cunoască performanţele voastre aici pentru că, vă spun sincer, în ţară nu se prea ştie decât că există un team de cântăreţi români, de clujeni, la Deutsche Oper am Rhein. De aceea am venit aici.  

A. Z.:  Unii ne subestimează realizările dat fiind faptul că sunt atâţia români. Lumea are impresia că abia aici ne-am găsit şi noi locul.

C. P.: Negativişti au existat şi vor exista întotdeauna.

B. B.: Noi ne bucurăm că aţi fost aici şi aţi reuşit să vedeţi o aşa avalanşă de spectacole în care am fost implicaţi toţi.

C. P.: Vă repet, am fost impresionat; nu-mi găseam cuvintele după „Lucia di Lammermoor”; m-am bucurat să o ascult şi pe Brigitta Kele în Donna Elvira din „Don Giovanni”, care de cum a deschis gura a devenit şefa clasei.

B. B.: ... Şi comandantă de detaşament!

O. P.: S-a observat când a intrat, nu? (râde)

C. P.: Luiza Fatyol, pe care eu n-am prea ascultat-o înainte, mi-a plăcut foarte mult în Zerlina, în acelaşi „Don Giovanni”, pentru că vocea era mai plină, mai îmbrăcată, faţă de toate Zerlinele subţirele care sunt peste tot; în plus, stilistic,  a fost foarte bine; mi-a părut rău că Donna Elvira n-a cântat „Mi tradì...”, mi-a părut rău că Don Ottavio n-a cântat „Dalla sua pace”. dar voi trebuie să fiţi pregătiţi cu ele, pentru că nu ştiţi unde sunteţi chemaţi.

B. B.: Ovidiu a mai cântat-o în concerte, aşa-i?

O. P.: Da.

„UŞILE SE VOR DESCHIDE...”

C. P.: Pentru că, în continuare, aşa cum Adela o să cânte la Grand Teatre del Liceu, în mod cert vi se vor oferi şi alte oportunităţi.

A. Z.: Sunt sigură, pentru că noi am venit aici pentru dobândirea experienţei.

B. B.: Eu văd o tendinţă în lumea asta, aşa cum spunea Adela, de „fast opera”. Bineînţeles totul este mai rapid, mai forţat, lumea vrea să aibă succes la o vârstă cât mai fragedă şi în loc ca artistul să caute să cânte bine, să aibă o tehnică sănătoasă, să-şi construiască repertoriul, să-şi formeze un bagaj de cunoştinţe, un tot cu care să evolueze, se încearcă transformarea rapidă a lui în vedetă.

A. Z.: Păi, ca să vă dau un exemplu, mie mi se pun foarte des întrebări de genul: ai un site personal? Ai o agenţie bună? Ai şedinţe foto, poze, cărţi de vizită? Şi când răspund nu, îi văd că sunt aşa, derutaţi... Încerc să le spun că până acum am fost ocupată să învăţ să cânt cât mai bine.

B. B.: Se pune extrem de mult accentul pe imagine.

C. P.: Din tot ce a enumerat Adela, agenţia este importantă.

O. P.: Aşa este.

B. B.: Câteodată, din păcate.

A. Z.: Mai importantă decât orice.

C. P.: De multe ori, agenţia nu vă poate oferi ceea ce aveţi dreptul.

B. B.: Cred că dacă obiectivul nostru principal va fi vocea, pentru a fi un cântăreţ complet şi complex din toate punctele de vedere, uşile se vor deschide la un moment dat. Aşa că nu trebuie să forţăm.

O. P.: Exact, să nu ne dărâmăm noi.

C. P.: Este o opinie foarte bună. Deci, la Cluj, Bucureşti, în România veniţi cu mare bucurie.

A. Z.: Cred că ultima dată am cântat în România la Brăila.

B. B.: Festivalul şi Concursul „Hariclea Darclée” de la Brăila a fost o rampă de lansare pentru multă lume, pentru noi toţi.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii