Compozitorul Vladimir Cosma: „Emigrarea este ca şi cum te separi de-o femeie“

Compozitorul român Vladimir Cosma, laureat cu două premii César pentru „Cea mai bună muzică de film“: „Diva“ (1982) şi „Le Bal“ (1984), povesteşte despre cum l-a descoperit pe Gheorghe Zamfir şi l-a adus în Franţa, despre cum a lucrat cu Louis de Funès, dar şi despre cât de greu i-a fost să-şi părăsească iubita, când a emigrat în Franţa.

Reputatul compozitor francez de origine română Vladimir Cosma (75 de ani), stabilit din 1963 în Franţa, nu îşi ascunde sentimentul nostalgiei sfâşietoare, care l-a copleşit cu patru ani în urmă, când şi-a revăzut pentru prima dată, după aproape 50 de ani, casele în care a locuit şi pe prietenii din copilărie. Artistul a revenit în România, pentru a doua oară de la emigrare, la sfârşitul lunii decembrie anul trecut, pentru a susţine două concerte cu muzica sa de film, alături de Filarmonica „George Enescu“, la Ateneu.

Vladimir Cosma a povestit, pentru „Weekend Adevărul“, despre felul în care familia muzicală în care s-a născut i-a trasat destinul şi despre primii ani petrecuţi în România, de unde nu se gândise niciodată că va pleca vreodată. Tatăl său, Theodor Cosma, a fost pianist şi dirijor, director la orchestra Electrecord, unchiul său, Edgar Cosma, compozitor şi dirijor, iar una dintre bunici a fost pianistă, elevă a celebrului Ferrucio Busoni. În timpul studenţiei la Conservator, Vladimir Cosma a fost exmatriculat pentru „atitudine decadentă“, de aceeaşi instituţie şi aceiaşi oameni care, acum patru ani, l-au făcut doctor honoris causa.

Titratul compozitor îşi reaminteşte şi despre legătura foarte strânsă pe care a avut-o cu celebra Nadia Boulanger, despre prietenia cu Emil Cioran, despre felul în care l-a descoperit şi lansat pe Gheorghe Zamfir în Franţa, dar şi despre o tragică poveste de dragoste cu o femeie căsătorită şi cu 12 ani mai în vârstă, care i-a umbrit anii primei tinereţi. Totodată, Vladimir Cosma nu ascunde nici sentimentul nostalgiei sfâşietoare, care l-a copleşit cu patru ani în urmă, când şi-a revăzut, după 50 de ani, casele în care a locuit şi pe prietenii din copilărie.

„Weekend Adevărul“: Care a fost influenţa familiei asupra dumneavoastră, din punct de vedere muzical?

Vladimir Cosma: Tatăl meu era directorul şi dirijorul orchestrei Electrecord, care era o orchestră de muzică uşoară, în timp ce unchiul meu – unchiul Edgar – era directorul orchestrei Cinematografiei. Dar, în primul rând, bunica – mama tatălui şi a unchiului – era deja pianistă concertistă şi fusese eleva lui Ferruccio Busoni. Bunica şi tatăl ei erau de origine austriacă, îi chema Hilberger (dar nu erau evrei). Ea a făcut studiile la Viena şi a avut o carieră de pianistă, deci cei doi fii ai ei au făcut muzică în mod profesional şi strălucit. Deci am fost născut în această atmosferă: pe de o parte muzică clasică, intelectualizată, pe de altă parte muzică de jazz, mai populară. Pe de altă parte, tatăl meu a făcut studiile la Paris, în anii ’30, şi acolo a fost impregnat de muzica de jazz şi de descoperirea acestuia în Franţa, în anii 1920-30, şi a adus această influenţă în România când a venit înapoi.

La ce vârstă aţi început să studiaţi un instrument?

Am început pe la 6 ani, cu vioara. Am început vioara, pentru că stăteam într-un apartament extrem de mic, în care era numai o cameră, pe strada Spătarului, şi nu aveam loc de pian. Înainte de a ne muta într-un apartament mai mare, părinţii mi-au adus o vioară, ca să încep să studiez. Venea un student de la Conservator aproape în fiecare zi, dimineaţa, şi îmi dădea lecţii. Am început să dau concerte de pe la 7 ani. Cântam deja Concertul de Bach... Încetul cu încetul, am devenit violonist, pianul nu l-am avut decât pe la vârsta de 14 ani, când ne-am mutat în strada Căluşei, unde era loc de un pian mic.

„Măi Vladimir, fă-ţi autocritica!”

Unchiul dumneavoastră Edgar plecase dinainte din ţară, în 1960. Cum a reuşit să vă scoată din ţară, pe dumneavoastră şi pe tatăl dumneavoastră?

Unchiul meu a plecat din ţară înaintea noastră, prin relaţiile lui pe care nu vreau să le dezvolt prea mult, dar, după câte am înţeles, a fost un fel de schimb. El avea un apartament foarte frumos pe Şoseaua Kiseleff, pe care cred că l-a dat unui mare reprezentant al Partidului de pe vremea respectivă, care în schimb i-a procurat plecarea. Asta este ceea ce am auzit, dar eu eram mic, nu ştiam, aveam 20 de ani. Astea erau lucruri foarte secrete. După aceea, eu când eram mic, eram oarecum stalinist: eram pionier, defilam, „Stalin! Stalin!“, eram oarecum îndoctrinaţi cu această ideologie. Nu îmi doream în momentul acela să plec. Eu terminasem Conservatorul şi eram bucuros, fiindcă înainte de a termina fusesem dat afară din Conservator, criticat într-o şedinţă cum se făcea pe vremea aia...

Deci aţi avut totuşi ceva de suferit... Cumva avea legătură cu valul acela de antisemitism de la sfârşitul anilor ’50?

Nu, nici o legătură. Eu nu aveam probleme de acest fel, pentru că eu nu sunt evreu, eu sunt greco-catolic. Problema pe care o aveam e că făcusem, când am efectuat serviciul militar, o orchestră, din băieţii de la Conservator. La un moment dat, tatăl meu, care era dirijorul orchestrei Electrecord, fusese trimis în Rusia pentru un turneu. Directorul orchestrei m-a cerut ca să-l înlocuiesc pe tata, să fac norma care erau opt discuri pe lună, în locul orchestrei lui tata, care plecase. Atunci eu am reluat toţi aceşti muzicieni, colegii mei de la Conservator cu care am fost în serviciul militar, şi am făcut înregistrările la Electrecord. Această activitate a creat un fel de entuziasm la Conservator, fiindcă se cânta muzică nu numai clasică, ci cu influenţe de jazz etc. (jazzul era socotit cosmopolit, muzică decadentă). În plus, eu aveam şi o motocicletă, Java pe vremea aia, şi aveam anumiţi colegi care erau foarte „geloşi“. Una era nepoata lui Constanţa Crăciun, care era ministru... Şi a fost la un moment dat această şedinţă, fiindcă fuseseră evenimentele din Ungaria şi era o anumită teamă aici ca studenţii să nu se revolte, şi în această şedinţă – la care eu nu mă aşteptam la nimic – erau toţi studenţii de la universităţile culturale: de la teatru, de la pictură, de la Conservatorul de muzică etc.

Ce s-a întâmplat la acea şedinţă?

La un moment dat – cel care ţinea discursul era domnul Florin Dănălache, era şeful tineretului comunist. A început cu ceva legat de Conservator, spunând că există un anumit element în Conservator care e un mare talent, dar e un element decadent şi perturbator, şi mi-am auzit numele: domnul Vladimir Cosma. Eram înnebunit atunci, eram la balcon acolo, nu mă aşteptam la treaba asta. Au început să mă critice, că muzica mea e cu influenţe decadente. După aceea a fost o pauză în această şedinţă, i-au criticat pe alţii de la pictură, tot felul, pe care-i aduceau în faţă, trebuiau ăia să-şi facă autocritica, şi după aceea îi dădea afară din facultate. La pauză a venit directorul Conservatorului şi profesorul meu de vioară, şi mi-au spus: „Măi Vladimir, fă-ţi autocritica“! Zic: „Dar de ce să-mi fac autocritica, ce-am făcut?“. „Ei: spune că eşti influenţat, că eşti tânăr... fă-ţi autocritica, că noi vom veni să te-apărăm“. Deci, eu când am venit acolo, în faţa a nu ştiu câte mii de studenţi, îmi bătea inima să-mi spargă pieptul, şi am început să spun că „Da, recunosc că am fost influenţat de muzică de jazz, de muzică franţuzească, Debussy etc, dar sunt tânăr şi voi mai progresa...“.  Şi atunci am făcut o oarecare greşeală, că, în loc să mă menţin la treaba asta, am spus: „Dar totuşi, să ştiţi că poate sunt influenţat, dar muzica mea este bine primită peste tot, este cântată la radio, este scoasă pe discuri, trece în faţa comisiilor de aprobare, deci este pe linia impusă de Partid“. Şi atunci Dănălache a sărit: „Cum, tovarăşe Cosma, Partidul îţi impune o linie?!“ Zic: „nu, iertaţi-mă, n-am vrut să spun că-mi impune o linie, pe linia trasată de Partid am vrut să spun, am avut un lapsus“. El: „nu, nu ai avut un lapsus, asta este ce gândeşti dumneata“. Zice: „noi o să te trimitem în nişte uzine, să vezi cum trăiesc muncitorii, că dumneata eşti în altă lume“. Atunci am început să mă enervez, şi zic: „Tovarăşu’ Dănălache, mă ameninţaţi că mă duceţi în uzină, păi eu îi iubesc pe muncitori, nu mi-e frică că mă trimiteţi în uzină, în fabrică. Trimiteţi-mă, şi ce-i cu asta?“. Şi au început studenţii să strige: „Bimbo! Bimbo!“ – fiindcă aveam porecla asta, îmi spuneau Bimbo –, şi nu m-au dat afară în şedinţa respectivă, pentru că începuseră studenţii să mă susţină. După aceea a venit directorul Conservatorului, domnul Dinicu, şi a spus că sunt un mare talent, şi profesorii, toată lumea m-a apărat, nu m-au dat afară.

Deci nu aţi fost exmatriculat?

Dar după o lună, venind la Conservator, am văzut o notificare care spunea că sunt exmatriculat. Aşadar, vreo şase luni am fost exmatriculat. În timpul acesta, am fost într-o fabrică şi am dirijat un cor acolo, şi cu corul acesta am luat un premiu în Bulgaria. Astfel, m-am reabilitat, făcând această corală, am venit înapoi şi am terminat Conservatorul. Deci, revenind, în momentul acela, în care unchiul meu (care fusese, până la plecare, directorul Orchestrei Cinematografiei) şi tatăl meu au organizat această plecare, cu care eu nu eram la curent, fiindcă îmi era foarte bine aici, aveam o iubită aici, nu credeam în mirajul Occidentului... Într-o zi, a venit un poliţist acasă şi m-a întrebat unde sunt părinţii. Erau plecaţi amândoi la Mamaia, cântau acolo cu orchestra Electrecordului, aveau activitate pe litoral. M-a chemat la o oficialitate, care mi-a spus: „Voi trebuie să plecaţi din România peste două săptămâni“. Zic: „Cum să plecăm? Credeam că-i o capcană. Nu vreau să plec“. Zice: „Vrei, nu vrei, în două săptămâni lichidaţi tot şi plecaţi. Cu tata şi mama. Du-te la Mamaia şi spune-le că plecaţi“.

Şi iubitei i-aţi spus că plecaţi?

Păi da, am spus la toată lumea. Eu nu voiam să plec la început, după aceea am vrut s-o aduc pe ea acolo, în sfârşit, era dramă cinematografică... Şi, deci, m-am dus la mare cu motocicleta mea, abia am ajuns la Mamaia, erau nişte gropi, am mers toată noaptea. I-am spus lui tata, care atunci mi-a mărturisit că el e la curent şi că a făcut asta pentru mine, pentru că tata avea, de fapt, o situaţie bună aici, dar s-a sacrificat pentru ca eu să fac o carieră acolo.

Deci, când v-aţi dus, aveaţi deja nişte legături făcute, în Franţa...

Aveam, pentru că artiştii străini care veneau aici, la Bucureşti, gen Yves Montand, sau Catherine Sauvage, sau Los Paraguayos. Aceştia dădeau concerte mari  în România. Pe mine, ca tânăr, aveam 15-16 ani, mă angajau toţi să fac orchestraţiile pentru concertele pe care le aveau aici, fiindcă cântau cu orchestra lui tata, şi cu alte orchestre locale, şi nu aveau orchestraţiile necesare. Eu mergeam în turnee cu ei, în trenuri, şi după aceea s-au obişnuit să-mi comande orchestraţii chiar când erau în Occident. Deci, când am ajuns acolo aveam aceste legături.

„Emigrarea, o ruptură teribilă“

Aţi împachetat totul în două săptămâni şi după aceea nu v-aţi mai întors până în 2011?

Am plecat doar cu vioara şi cu caietele de muzică. Nu, niciodată până în 2011.

Şi sentimentul reîntoarcerii, acum patru ani, cum a fost?

Sentimentul reîntoarcerii era extraordinar de emoţionant, pentru că, de exemplu, am venit la Conservator, unde mă dăduseră afară şi acum m-au făcut Doctor Honoris Causa, iar printre cei care mi-au dat acest titlu am recunoscut pe unii – nu vreau să spun care – care, de fapt, erau foştii acuzatori...

Dar de ce, în 1990, când s-a putut prima oară, nu aţi revenit imediat, să revedeţi ţara? Atunci aveaţi 50 de ani...

Emigrarea reprezintă o ruptură teribilă, ca şi cum te separi de-o femeie. Ori te separi, ori rămâi cu ea, e greu ba să vii, ba să pleci. După aceea, eu am avut o activitate enormă acolo, de la bun început, ca să-mi construiesc această carieră. Pur şi simplu nu aveam timp.

Vă era teamă să nu vă tulbure această reîntoarcere?

Există un mare scriitor român care trăia la Paris, Cioran. El nu s-a mai reîntors. Eu vorbeam cu el şi Cioran refuza să vorbească româneşte, fiindcă spunea că pentru el a fost aşa greu să iasă din această limbă şi să scrie în franţuzeşte, că nu vrea să mai folosească limba română. Şi vorbeam amândoi pe franţuzeşte. Vorbea foarte prost franţuzeşte, cu accent, dar ţinea neapărat să vorbească în această limbă. Am fost pe la el, trăia într-o cameră de servitori, într-o mansardă...

Aţi fost apropiaţi?

M-am dus la el, mă plimbam cu el în Jardin du Luxembourg, vorbeam despre multe lucruri interesante, totuşi, dar nu era o legătură propriu-zisă cu România, pentru că vorbeam în franţuzeşte.

„Nadia Boulanger m-a lăsat să dorm la ea în casă”

Puteţi să evocaţi puţin studiile cu Nadia Boulanger?

Pe Nadia Boulanger am cunoscut-o în felul următor: când am ajuns la Paris, aveam o scrisoare, de la maestrul Mihail Andricu, care era un mare compozitor şi eram foarte apropiat de el. Când am plecat, mi-a dat o scrisoare de recomdare pentru domnişoara Nadia Boulanger, care era o personalitate importantă în muzică şi în pedagogia muzicală mondială. A fost profesoara lui Bernstein, a lui Poulenc, a multor alţi mari muzicieni. Eu am fost la ea cu această scrisoare, m-a ascultat şi am vorbit. Am devenit elevul ei timp de câţiva ani şi a fost extrem de amabilă şi de gentilă. Chiar am locuit la ea, într-o cameră de servitori, pe care mi-a pus-o la dispoziţie, timp de vreo şase luni, până am reuşit să îmi plătesc singur o chirie la Paris, câştigând o bursă la Conservatorul Naţional de la Paris, pe care, de altfel, l-am şi absolvit. Deci, am Conservatorul de la Bucureşti şi Conservatoire National de Paris. Dar Nadia Boulanger era cu totul separat, ea nu era profesoară acolo. M-a ajutat moralmente, mi-a dat o mare apreciere, nu pot spune totuşi că m-a influenţat componistic. În perioada aceea, muzica dominantă şi care era un fel de obligaţie era muzica post-dodecafonică. Toţi compozitorii scriau muzică de genul ăsta: atonală, post-dodecafonică, cum ar fi Pierre Boulez, Karlheinz Stockhausen etc. Era un fel de dictatură: cum era aici dictatura comunistă, acolo era dictatură muzicală, dictatura atonală. Nu era ceva care să mă intereseze pe mine în mod primordial, cu toate că iniţial, când am ajuns acolo, am început să scriu câteva piese de genul acesta. Am luat premii internaţionale, dar le făceam aşa, ca pe nişte comenzi, nu era ceea ce voiam eu să fac. Eu am fost pasionat, încă de la 13 ani, în afară de muzica clasică, de muzica populară, de muzica de jazz... Am descoperit jazzul la Mihail Andricu.

Când aţi început să dirijaţi?

În ce priveşte dirijatul, acesta a intervenit simultan cu faptul că am compus şi că îmi dirijam propriile muzici.

Despărţirea de o iubită cu 12 ani mai mare

Când aţi compus prima lucrare?

Prima melodie am început s-o compun pe la 13 ani, dar atunci nu dirijam, dirija tata sau unchiul. Însă venind în Franţa – eu nu dirijasem niciodată decât când am făcut serviciul militar – era un cult, o manie a tineretului, nimit în Franţa „jeunisme“: nu voiau să audă decât de oameni tineri. Eu aveam 22-23 de ani, tata avea 50 de ani, acolo el era considerat bătrân, terminat. Deci nu mai voia nimeni să lucreze cu el, dar cu mine voiau şi au spus: Dacă fiul dumneavoastră scrie aranjamente, el trebuie să le dirijeze. Deci tata a fost condamnat să nu mai lucreze. Tatăl meu a murit de curând, la 102 ani, şi este înmormântat în Franţa.

 Dar ce s-a întâmplat cu iubita aceea de aici, din ţară, aţi mai văzut-o?

Am văzut-o pe acea iubită, dar n-o mai iubeam când a venit. Ani de zile m-am luptat cu această treabă, de-a o aduce, numai că – cum să vă spun – ea era mult mai bătrână decât mine, era măritată cu un director de la Bibliotecă, de la Academie, nu mai ştiu exact. Mă iubea, dar avea cu 12 ani mai mult decât mine. Când ai 22 de ani, ea are 34-35, nu-i o problemă... Dar până am reuşit s-o aduc, fiindcă ani de zile m-am bătut s-o aduc, şi ca s-o aduc trebuia s-o „cumperi“ (exista cineva la Londra care făcea acest lucru posibil), aşadar până am reuşit să am banii pentru acte ca s-o aduc, fiindcă costa foarte mult treaba asta, deodată am avut un fel de revelaţie. Am zis: „Bine, dar– fiindcă trăiam deja cu alte „tovarăşe“, în Franţa – dacă vine şi eu nu o mai iubesc?“ Trecuseră vreo cinci ani... Nu am mai adus-o. Într-o zi, ea a reuşit să plece singură şi a venit la Paris, pentru mine. A fost ceva dramatic. Întâlnirea a fost extrem de prietenoasă din partea mea, dar extrem de tulburată din partea ei, findcă ea nu venise numai să-mi spună „Bonjour“ şi să ne vedem aşa, ci spera să... Iar eu i-am prezentat-o pe noua mea „companie“, prietenă. În sfârşit, a fost trist, foarte trist... S-a întors în România şi, mai târziu, după vreo 10 ani, a murit de un cancer. Ţineam corespondenţă cu ea, eram în legătură. Dar a fost o chestie foarte tristă pentru mine şi dramatică pentru ea.

V-aţi făcut o familie, în Franţa?

Da, am un fiu.

Compozitorul Vladimir Cosma, alături de fiul său     FOTO: Florin Ghioca

„Eu l-am descoperit pe Gheorghe Zamfir”

Spuneţi-ne ceva despre muzica pe care aţi compus-o în Occident.

De când am început cariera mea în Occident, am căutat să păstrez sufletul românesc în inspiraţia muzicală, nu m-am americanizat în muzica mea, cum fac toţi compozitorii occidentali, pentru că America, bineînţeles, cum a câştigat războiul, a devenit o forţă culturală preponderentă, peste tot, din punct de vedere muzical, al filmelor, al limbii... Toţi compozitorii occidentali cam imită muzica americană. Eu am încercat să rămân eu însumi, deci de la început am păstrat această legătură cu tinereţea mea şi cu faptul că sunt român. De altfel, primul meu succes enorm internaţional a fost muzica lui „Le grand blond avec une chaussure noire“ / „Marele blond cu un pantof negru“ (1972), în care am utilizat pentru prima oară în Occident naiul şi ţambalul. Deci era ceea ce s-a numit mai târziu „world music“/ „muzica lumii“, un amestec de muzică inspirată de etnic, de folclor, cu muzică pop şi cu muzică de jazz...

Aţi compus şi pentru Gheorghe Zamfir, nu?

Păi eu l-am descoperit pe Gheorghe Zamfir, pentru acest film. L-am adus în afară pentru prima oară, nici nu-l cunoşteam. De fapt, când am făcut această muzică pentru nai, era greu de scos un artist român din ţară, trebuia autorizaţia statului etc. Eu voiam să-l scot pe un naist pe care-l cunoşteam, care se numea Stanciu Simion-Syrinx, nu ştiu dacă aţi auzit de el, care era un artist mai suplu, dar care a fost refuzat de ambasada română de la Paris. Mi s-a spus: nu putem să vi-l trimitem pe el, dar putem pe alţii, şi mi-au dat zece discuri cu diferiţi naişti, ca să-l aleg pe cel pe care-l vreau. Am ascultat şi l-am ales pe Zamfir, pe care nu-l cunoşteam personal şi nici ca nume. În felul acesta a început cariera lui, cu filmul „Le grand blond...”, care a fost primul lui mare succes. Acest succes a dat posibilitatea unui fel de înflorire a folclorului român, care a durat câţiva ani de zile.

De două ori Premiul César

Primul premiu César l-aţi luat pentru colaborarea cu Jean-Jacques Beineix, la „Diva“ (1981), iar al doilea pentru „Le Bal“ (1983) al lui Ettore Scola. Puteţi să detaliaţi aceste două colaborări, ce înseamnă ele pentru cariera dumneavoastră?

Pentru mine, „Diva“ a fost un film foarte important, nu numai pentru că am primit un César pentru el, ci pentru faptul că, înainte de filmul acesta, eu eram catalogat drept un compozitor care face multă muzică de comedie, populară, comedii à la française, cum se spune. Eram cunoscut pentru muzici vesele, de genul ăsta. Ştiţi că, atunci când ţi se dă o etichetă, e greu să scapi de ea. De fapt, nu voiam să scap, dar faptul de a avea o etichetă te obligă să scrii totdeauna în aceeaşi direcţie şi în acelaşi stil. „Diva“ a fost pentru mine un punct de cotitură. Filmul însuşi era un punct de cotitură în cinemaul francez: o altă manieră de a filma, oarecum legată de filmele publicitare, de videoclip etc. A lucra pentru acest film era ceva foarte important pentru mine, fiindcă îmi dădea posibilitatea de a dezvolta o altă expresii muzicale. Îl cunoşteam pe Jean-Jacques Beineix, fiindcă era asistentul lui Claude Zidi, cu care am colaborat foarte mult, autor în principal, ba chiar exclusiv, de comedii burleşti. Am făcut 13 filme cu Claude Zidi. „Diva“ a fost o ocazie de a intra în altă direcţie. Beineix, pe care l-am cunoscut mai bine cu acest prilej, era asistentul lui şi de ani mă întreba: „Dacă într-o zi voi face un film, vei accepta să-i faci muzica?“ Şi i-am spus da, tot crezând că de fapt filmul ăsta, pe care voia el să-l facă, nu va deveni niciodată o realitate, că e un fel de miraj, un vis de-al lui. Acest vis s-a realizat, pentru că într-o zi m-a chemat, mi-a descris acest proiect.

Cum suna acest proiect?

De fapt, la început, ei voiau să facă un film cu mari vedete: Patrick Dewaere trebuia să joace rolul principal, Michel Piccoli trebuia să joace rolul care până la urmă i-a aparţinut lui Richard Bohringer, iar cântăreaţa neagră care apărea în film trebuia să fie Jessye Norman sau Barbara Hendricks! Nu au avut bani şi finalmente toate aceste vedete au dispărut. Eu am fost angajat ştiind ă va fi un film mare, cu mari vedete, şi până la urmă nu a mai rămas nimeni. M-au întrebat la un moment dat dacă nu pot să găsesc o cântăreaţă neagră, cu care să înregistrez o muzică, „accesibilă“. Eu atunci am început să fac audiţii la New York, la ieşirile Conservatorului, fiindcă acolo sunt multe cântăreţe negre, „de culoare“, de mare calitate, şi am ales-o pe Wilhelmenia Fernandez, care era o tânără cântăreţă, era şi frumoasă... Am adus-o şi am spus: „Nu numai că poate să cânte, dar – decât să angajaţi o altă actriţă ca să joace rolul – poate să şi cânte şi să şi joace. În felul ăsta am angajat-o pe ea. Am prelucrat piesa, pentru că la început era o mare problemă în ce gen trebuie să fie această arie de operă, dacă o situăm în epoca wagneriană, sau în epoca veriştilor italieni, sau mozartiană etc. În final, ne-am decis să fie un gen de operă veristă italiană, dar căutam o arie care să nu fie cunoscută de public, să nu fie, iarăşi, Puccini, sau Verdi, adică ceva foarte popular. În felul ăsta, am prelucrat această arie din opera „La Wally“ a lui Alfredo Catalani, care e un compozitor din aceeaşi epocă, dar foarte puţin cunoscut de marele public.

Povestiţi-mi şi despre „Le bal“, al doilea César. A fost dificil să transpuneţi muzical toată istoria aceasta a secolului XX, pe care o face autorul într-o sală de bal?

De fapt, „Le bal“ este transpunerea cinematografică a unei piese de teatru, scrisă şi jucată de trupa Le Campagnol, o trupă care a avut mare succes şi a creat acest subiect, care povesteşte istoria Franţei în secolul al XX-lea, prin prisma balului popular. Este un film mut, fără dialoguri, fără nici un cuvânt, există numai imaginea şi muzica. Este un caz foarte curios de muzică. În cazul acestui film, care este un film muzical, pentru că actorii dansează de la început până la sfârşit, Ettore Scola (marele regizor italian a încetat din viaţă pe 19 ianuarie, la vârsta de 84 de ani – n. red.) – pe care nu-l cunoşteam înainte, decât din auzite – a lucrat şi a construit filmul pe baza unei muzici scrise şi înregistrate de compozitorul lui constant, Armando Trovajoli, care a făcut muzica tuturor filmelor lui. Producătorilor şi distribuitorilor filmului nu le-a plcăut muzica şi au refuzat să exploateze filmul în aceste condiţii, ceea ce era foarte grav pentru Scola, mai ales că trebuia prezentat până la sfârşitul anului pentru César-uri. Şi atunci m-au chemat pe mine, să merg la Roma să văd dacă pot să folosesc aceste idei. A fost o colaborare foarte dificilă, regizorul avea o oarecare ostilitate faţă de mine, în acelaşi timp o obligaţie contractuală: adică dacă eu nu făceam muzica, nu i se scotea filmul. Deci un fel de situaţie de film... Eu când am ajuns la Roma, el a început să-mi spună că muzica lui e bună, s-o aranjez pe ici, pe colo, adică să rămână aşa cum e şi să spună producătorului că a schimbat-o, ca să poată să iasă filmul. Dar eu nu puteam să fac treaba asta, pentru că era într-adevăr ceva de refăcut total. În primul rând, muzica fusese înregistrată în Italia, cu muzicieni italieni, or acţiunea filmului se petrecea în Franţa, iar în Franţa instrumentele sunt diferite, acordeoanele de exemplu. El, Scola, nu îşi dădea seama, fiindcă el era italian. În general, toată construcţia muzicală mi se părea că trebuie să fie refăcută. Deci, a fost o colaborare foarte dificilă, foarte grea, poate unică pentru genul acesta, dar a fost un mare succes, din care a rezultat un al doilea César pentru mine, pentru muzică, şi un César pentru cel mai bun film, precum şi unul pentru Scola, ca regizor. Am rămas totuşi supăraţi, nu prea ne-am vorbit pe timpul producţiei, iar după aceea nu ne-am prea văzut. Ultima oară ne-am văzut acum doi-trei ani, i s-a dat o medalie la primăria Parisului, ceremonie la care primarul a considerat că e bine să ne pună unul lângă altul, fiindcă ştiau că am colaborat. Ne-am găsit unul lângă altul şi a trebuit să vorbim convenţional, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

„Louis de Funes a fost pentru mine o întâlnire majoră“

Care este procesul de creaţie, cum se naşte muzica filmelor la care lucraţi?

Eu caut în primul rând un concept muzical faţă de subiectul respectiv. Adică nu caut o idee sau o temă fără înainte de a avea conceptul general al muzicii. De exemplu, “Marele Blond cu un pantof negru”, este povestea unui fals spion, iar problema mea muzicală era ca atunci când îl vezi prima oară muzica să sugereze spionul fals care era. Iar regizorul şi realizatorii mi-au dat ca sugestie o muzică gen James Bond. Dar eu nu voiam să fac un pastiş. Căutam o idee originală, aşa că m-am gândit că un spion poate să vină şi din Est, dintr-o ţară ca Rusia, România, adică să nu facă o culoare anglo-saxonă, care să-l imite pe James Bond.

La filmul „Marele blond“ producătorii au fost împotriva folosirii naiului şi ţambalului.

Da, când s-a făcut prima proiecţie a filmului, într-un comitet mic, numai cu regizorul, cu scenaristul şi cu diferiţi responsabili de la producţie, ei auzeau pentru prima oară muzica filmului. Iar scenaristul, care la început propusese muzica gen James Bond a spus „ce-i muzica asta? E complet inadecvată pentru film, nu se mai aude dialogul, parcă am fi la o nuntă românească!“. El cum era un autor de dialog, n-a înţeles această idee pe care am avut-o, care avea un decalaj faţă de ceea ce aştepta el. Noroc că am fost susţinut de ergizorul Yves Robert, care mi-a dat încredere. Finalmente, a rămas muzica ... Albumul s-a vândut în milioane de exemplare, iar asta e mai important, pentru că ăsta este premiul publicului. Scenaristul a devenit ulterior el însuşi regizor.

Cum aţi ajuns să lucraţi cu Yves Robert, unul dintre marii cineaşti francezi?

Eu la început am lucrat ca asistent al lui  Michel Legrand, am lucrat opt ani cu el la muzici de film. Pentru că el era mai mult plecat în America, eu lucram din Franţa. Şi la un moment dat era un film care se numea „Monnaie de singe“, cu Belmondo, şi de fapt Yves Robert m-a văzut pe mine divizând orchestra şi făcând treaba. Nu am apărut pe generic, însă la filmul următor, „Alexandru cel fericit“, m-a luat pe mine, pentru că Michel Legrand trebuia să plece în America.

În România, filmul „Aventurile rabinului Jacob“ (1973), cu Louis de Funès, a fost foarte urmărit şi apreciat. Cum aţi colaborat cu legendarul actor francez?

Louis de Funès a fost pentru mine o întâlnire majoră. În primul rând, îl apreciam enorm ca actor chiar din România. Am văzut unele filme ale lui şi de 20 de ori! Nu-mi imaginam că într-o zi voi ajunge să colaborez într-un film în care el va juca. Această colaborare a fost rezultatul succesului pe care l-am avut cu „Marele blond“. Pentru că la o săptămână după premiera acestui film, toate filmele din Paris mi se propuneau.

Şi aţi ales să lucraţi cu Gerard Oury, pentru „Aventurile rabinului Jacob“...

Producătorii m-au chemat să mă întâlnesc cu el, la aeroportul din Orly, unde filma atunci, iar el mi-a spus că într-o lună urmează să filmeze cea mai importantă scenă, cea a dansului lui de Funès, iar muzica trebuia făcută înainte, pentru a se face şi coregrafia necesară. Iar această muzică a fost un test pentru viitoarele colaborări. Am făcut acest dans, i-a plăcut foarte mult şi mi-a zis să i-l arate şi lui de Funes, care era de formaţie muzician şi care trebuia să îşi dea acordul.

Cum a fost întâlnirea cu Louis de Funès?

Da, foarte important. Am ajuns la el acasă, eram emoţionat şi inima îmi bătea puternic. Într-o oarecare măsură, viaţa mea, cariera mea, depindeau şi de asta. Şi de Funes a fost extrem de entuziast. Am fost angajat pentru film. Timp de o lună, de Funès venea la mine acasă, de două ori pe săptămână, cu un coregraf, să lucrăm fiecare pas, fiecare mişcare. Era ca un elev, nu-l regăseam pe de Funès din filme, era foarte serios, foarte atent. De fapt, această muzică este una mai mult de influenţă românească decât evreiască, fiindcă muzica evreiască nu prea există ca folclor. Ceea ce se numeşte muzică evreiască sunt muzici cu influenţa din zona în care evreii au trăit.

S-a vorbit de o rivalitate între dumneavoastră şi Ennio Morricone. Cum stau lucrurile în această privinţă?

Există o rivalitate. Poate aţi auzit istoria muzicii pe care am făcut-o pentru filmul „L'as des as“ /„Asul aşilor“ ), cu Belmondo în rolul principal. Producătorii aleg pentru filmele importante mai mulţi compozitori, cărora li se dă o temă, sunt contactaţi pentru a veni cu idei. Uneori eşti în concurenţă cu 2,3,4 compozitori. Ei bine, producţia îl voia pe Morricone, pentru că el lucrase la precedentul film al lui Belmondo, „Le proffesionel“, iar Oury, regizorul, mă voia pe mine. În film era o scenă care se întâmpla la fief-ul lui Hitler, unde era o orchestră bavareză care cânta, iar în altă parte, într-un cabaret era o orchestră de evrei, care cântau o muzică mai idiş. Oury avea impresia că eu sunt omul situaţiei. I s-a comandat lui Morricone o machetă şi mi s-a comandat şi mie una şi până la urmă a fost aleasă a mea. Nici nu ne cunoaştem personal, ne-am văzut o singură dată, într-un festival de muzică.

Reîntoarcerea în Bucureşti, după 50 de ani

Aţi revenit pentru prima oară, după 50 de ani de absenţă, pe scena Ateneului în 2011. De ce aşa târziu s-a produs această revenire?

În primul rând, pentru că o emigrare este ceva greu de trăit. Nu voiam la început să păstrez legătura cu România ca să pot să mă integrez în viaţa occidentală, în Europa, şi nu să rămân totdeauna cu dorul României. Nu am rupt cu totul legăturile, în sens cultural şi sufletesc am rămas totdeauna legat de România, dar a veni aici reprezenta ceva prea concret şi am preferat primii ani să-mi văd de treabă în Franţa, în Occident. După aceea, în primii mei ani de după plecare am făcut multe voiaje. În fiecare an plecam trei-patru luni în America, pentru concerte de vioară, după aceea am luat premii la Paris, la Conservator, şi toate astea m-au obligat să am o activitate foarte intensă în Franţa şi în lumea întreagă. Eu nu iau avionul, decât foarte greu, şi fiecare voiaj reprezintă, cum e cazul României, două zile la dus, alte două la întors. Şi acum am venit cu trenul...

Cum a fost reîntâlnirea cu Bucureştiul şi România în 2011?

Întâlnirea a fost extrem de emoţionantă pentru mine, fiindcă, cu toate că nu mai am părinţi şi nu mai am legături familiale, am păstrat totuşi legături cu colegi de Conservator sau colegi de şcoală primară, şi cu toată ţara pe care am regăsit-o. Mi-am regăsit apartamentul şi locurile în care am locuit când eram mic, cu toate schimbările care au fost la Bucureşti, în strada Spătarului sau în strada Căluşei unde locuiam eu. Mi-am regăsit imobilul şi casele în care am locuit, liceul Cantemir... Acum stau la hotel, nu mai am nimic, dar m-am dus să le văd şi le-am regăsit. Casa se afla în Strada Spătarului nr. 40, colţ cu Olari, pe lângă Armenească. Am găsit exact imobilul care a fost renovat, n-a fost mare schimbare, decât că sunt o mie de maşini. Mi-am găsit anumiţi prieteni din copilărie, toţi locuiau acolo şi continuă să locuiască, puţinii pe care i-am regăsit pentru că mulţi nu mai există. Curios, strada Căluţei în care am locuit după aceea, totul a fost schimbat, Calea Moşilor a fost distrusă, şi strada Căluşei a fost şi ea dărâmată, dar casa mea a rămas acolo şi a devenit primul imobil din strada Căluşei.

Întâlnirea cu Filarmonica „George Enescu“, cu Ateneul, cu corul Filarmonicii cum au fost?

A ufost şi aceasta extrem de emoţionantă, pentru că singurele amintiri pe care le aveam erau de când aveam şase ani şi veneam aici, mă ascundeam la repetiţii... Am descoperit muzica venind aici la Ateneu şi asistând la repetiţiile orchestrei Filarmonicii, care lucra pe vremea aceea cu George Georgescu, cu Silvestri, cu mari muzicieni, şi eu asistam, copil fiind, la repetiţiile orchestrei. Am descoperit astfel „Şeherezada“ lui Rimski-Korsakov şi alte piese care m-au marcat din punct de vedere muzical pe viaţă. Deci venind aici am regăsit toate aceste lucruri, pentru că bineînţeles Bucureştiul s-a schimbat, regimul s-a schimbat, totul s-a schimbat, dar Ateneul a rămas acelaşi.

A compus peste 300 de partituri

Numele: Vladimir Cosma

Data şi locul naşterii: 13 aprilie 1940, Bucureşti

Studiile şi cariera: După câştigarea primelor sale premii la Conservatorul Naţional de la Bucureşti, Vladimir Cosma ajunge la Paris, în 1963, unde îşi va continua studiile cu Nadia Boulanger şi la Conservatorul Naţional din Paris. Pe lângă formaţia clasică, s-a simţit atras, de foarte tânăr, de muzica de jazz, muzica de film şi toate formele muzicilor populare.

În 1968, regizorul Yves Robert îi încredinţează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau seriale TV.

În anul 2009, a apărut la editura „Hors Collection“ o carte de interviuri realizată de Vincent Perrot, intitulată „Vladimir Cosma comme au cinéma“, şi de curând, o antologie discografică a compozitorilor pentru film, regrupând 91 de benzi originale integrale în două volume.

În 2010, postul de televiziune France 3 i-a consacrat două seri difuzând concertul de la Teatrul Chatelet şi un film documentar intitulat „Vladimir Cosma Intime“.

A primit două premii César pentru „Cea mai bună muzică de film“: „Diva“ (1982) şi „Le Bal“ (1984), apoi în 1986 şi 1991 premiul pentru „Cea mai bună muzică TV“ şi alte diferite premii şi distincţii.

A compus opera „Marius şi Fanny”, după Marcel Pagnol, a cărei premieră a avut loc la Opera din Marsilia, în distribuţie cu Roberto Alagna şi Angela Gheorghiu, în rolurile titulare şi Jean-Philippe Lafont, în rolul lui César.

A obţinut numeroase Discuri de Aur şi Platină în întreaga lume: Franţa, Germania, Japonia, Anglia, Elveţia, Belgia, Italia, Olanda, Scandinavia, etc.

Este Cavaler al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare, Mare Ofiţer al Meritului Cultural Român şi Comandor al Ordinului „Des Arts et des Lettres”.

Locuieşte în: Paris.