Concluzie la final de Festival Enescu

„Cred că definitorie pentru această ediţie a festivalului este Excelenţa: niciodată parcă nu s-au strâns la Bucureşti atâtea nume mari”

Mi-este greu să spun care sunt momentele cele mai importante dintr-un festival atât de bogat în evenimente precum Festivalul Enescu din acest an; nu-mi plac generalizările, aşa că vorbesc doar despre concertele la care am asistat personal (deşi am ascultat ecourile a încă 19 zile de festival, din postura mea de producător al Agendei Festivalului Enescu de la Radio România Muzical şi Radio România Cultural).

Nu voi uita niciodată senzaţia pe care a avut-o ascultându-l pe pianistul Radu Lupu în Concertul nr.4 de Beethoven: nu-l pot disocia de imaginea pe care mi-am creat-o despre el că are aur în degete – nu ştiu cum să descriu altfel tuşeul acela atât de delicat, nuanţele acelea de piano ce păreau că nu se aud şi totuşi erau percepute şi din ultimul rând al Sălii Palatului. Nu am să uit nici imaginea cu cei doi prieteni: Radu Lupu şi Daniel Barenboim, îmbrăţişându-se la finalul concertului din 2 septembrie: altă imagine mai frumoasă a prieteniei şi a excelenţei artistice nu ştiu dacă există.

Altă imagine de neuitat: Yuja Wang, cu rochia ei roşie care a scandalizat publicul, o tânără pianistă cu alură de adolescentă care domină cu atâta forţă instrumentul de care e îndrăgostită (se vede), chinezoaica atât de tehnică şi atât de sensibilă.

Nu am fost prea impresionată de spectacolul din 9 septembrie, cu John Malkovich: muzica mi s-a părut excelent aleasă şi interpretată; ce făcea însă Malkovich pe scenă, mai ales ce text spunea, era  totuşi dintr-o lume mult prea diferită de muzica ce îmbrăca spectacolul. Nu mi s-a părut deloc că Malkovich a salvat spectacolul, ci că a fost chiar invers: muzicienii au salvat acel spectacol atât de mediatizat.

Am avut lacrimi în ochi pe tot parcursul concertului din 12 septembrie, dirijat de Antonio Pappano. Requiemul lui Verdi făcea legătura către o altă lume spre care nu mi-ar fi frică să mă îndrept atunci când va veni timpul: Verdi, în interpretarea atât de vie a Academiei Santa Cecilia spunea ceva pe care sper să fie mulţi care să-l înţeleagă – că muzica poate este chiar glasul cu care ne vorbeşte Dumnezeu… A fost o seară zguduitoare.

Mi-a plăcut şi spectacolul de dans din 19 septembrie, însă concertul din 22 septembrie al Orchestrei Regale Concertgebouw m-a făcut să mă gândesc la perfecţiune: am ascultat în sfârşit un Enescu înţeles şi de o orchestră străină (e adevărat, concertmaistrul este românul Liviu Prunaru…), Prokofiev şi Stravinski aşa cum doar mi-am imaginat până acum că pot fi  cântaţi.

Şi nu mi-a plăcut recitalul lui Evgheni Kissin din 23 septembrie: un repertoriu destul de nesărat, o interpretare mergând numai pe exploatarea nuanţelor mari (adică totul cam tare şi cam repede), cam insensibil, cam lipsit de stil la Schubert… În fine, poate că şi Kissin nu avea o zi prea bună (se poate întâmpla…)

Însă mi-a plăcut foarte mult concertul Cameratei Salzburg din 25 septembrie, de la Ateneul Român: m-am dus pentru că vroiam să o ascult live pe celebra violonistă americană Hilary Hahn, pe care o ştiam doar din discuri şi care a confirmat ceea ce ştiam deja din înregistrări, cu prisosinţă: am ascultat un sunet de o calitate excepţională, cărnos şi totuşi atât de pur şi de cald. Hilary Hahn este o artistă inteligentă şi foarte talentată – este prototipul interpretului de astăzi, care le are pe toate: tehnică, sensibilitate, prezenţă scenică, umor. Însă dincolo de această violonistă, am descoperit şi Camerata Salzburg, dirijată de Louis Langree şi am ascultat un excepţional Mozart (Simfonia 41 şi bisul cu uvertura “Nunta lui Figaro”) care reprezintă un model de interpretare pentru muzica celui născut la Salzburg.

Cred că definitorie pentru această ediţie a festivalului este Excelenţa: niciodată parcă nu s-au strâns la Bucureşti atâtea nume mari, au fost atât de multe concerte extraordinare. Şi apoi publicul: rar s-a mai aplaudat între părţi, deşi totuşi mobilele au mai sunat (e boală naţională, ce să facem); însă a existat un interes evident, sălile au fost mereu pline, se comenta fiecare concert, oamenii se strângeau la sesiunile de autografe: în fine, publicul a dat un răspuns cert celor care se mai întrebau dacă mai e nevoie de Festivalul Enescu în România. Ei bine, este nevoie, în sfârşit a crescut o clasă destul de numeroasă care vrea să asculte muzică clasică, nu manele, şi sunt şi tineri, nu doar bătrâni. Odată cu Festivalul Enescu, România are şansa să spere într-o viaţă normală, de fapt, să trăiască o viaţă normală. Ceea ce se şi întâmplă…