„Contesa Maritza” a (re)cucerit Timişoara

Dintotdeauna, opereta a fost unul dintre genurile îndrăgite de bănăţeni, poate pentru că spiritul dansurilor şi melodiilor regăsite în partituri de Strauss sau Lehar le era familiar. Şi se prea poate să nu fi fost o întâmplare faptul că un alt celebru compozitor - Emmerich Kalman - a ales ca eroina principală din Sylvia să fie o tânără din acele locuri - Silvia Verescu.

Un motiv în plus pentru ca, în trecuta stagiune, Opera din Timişoara să propună o nouă montare a vestitei creaţii, iar acum să readucă pe afiş, după mai bine de două decenii, Contesa Maritza de acelaşi compozitor, pusă în scenă de... acelaşi regizor - Gyorgy Korcsmaros din Ungaria -, colaborând din nou cu scenografa Eva Horvath (de asemenea din ţara vecină) pentru concepţia decorurilor şi cu Amalia Judea (de la Oradea) în schiţarea costumelor. Şi de această dată, viziunea este clasică, prima parte derulându-se în curtea conacului, iar cea de a doua în ambianţa elegantei clădiri „de la ţară”, apelând la trepte care conferă perspectivă şi adâncime, încadrate fie de coloanele şi zidul exterior în stânga şi pomi sau o bancă în dreapta, fie de pereţi cu oglinzi, tablouri, aplice, şemineu-bar, singurul element de recuzită fiind, în interior, o canapea rotită ingenios de interpreţi. Iar pe fundal, un cer albastru, cu doar câţiva nori care pot sugera, eventual, simbolic, umbrele trecătoare ce planează asupra relaţiilor dintre eroii principali. Costumele multicolore aduc o diversitate amalgamată, de la superbe rochii de seară la veşminte de influenţă gitană sau cu tentă folclorică... nedefinită (poate cam uniform-idiliste) la cele extravagante de la cabaret sau cele ce caracterizează amuzant personajele masculine „de compoziţie”, gândite cu bun gust şi inventivitate.

Şi echipa solistică a fost cam aceiaşi, ca o prelungire-continuare-completare a poveştilor de dragoste pregnant marcate, în ambele „istorii”, de tristeţe, revoltă, renunţare, speranţă şi visare romantică în cazul cuplului central şi de vioişie debordantă în cazul cuplului-pandant, menit să asigure contrastul... obligatoriu în intriga unei operete... ce se respectă. În general tineri, frumoşi, ideali ca prototipuri pentru fiecare personaj în parte, interpreţii au fost credibili, conturându-şi eroii cu farmec şi personalitate; astfel, soprana Narcisa Brumar a devenit o cuceritoare Maritza, frumoasă, dezinvoltă, uşor răsfăţată şi capricioasă, dar sensibilă şi caldă, glasul său având, ca de obicei, o încărcătură expresivă aparte, chiar dacă scriitura destul de ingrată, solicitând mult registrul mediu-grav, a determinat o penetranţă uşor estompată, ca şi în cazul tenorului Bogdan Roman (Zahariea), a cărui apariţie de june-prim constituie un avantaj în sine, reuşind şi o mişcare adecvată Contelui Tassilo, dar în plan vocal a fost departe de anvergura impresionantă etalată cândva, orchestra amplă acoperindu-l adesea.

Soprana Narcisa Brumar şi tenorul Bogdan Roman

Strălucitoare şi simpatică Lisa, mezzosoprana Gabriela Varvari a reuşit să susţină cu siguranţă o partitură abordată, prin tradiţie, de soprane, iar partener i-a fost Cristian Rudic, imbatabil în roluri cu subliniată tentă comică, făcând din Baronul Zsupan punctul maxim al amuzamentului general, chiar dacă prima sa intrare, cu o căzătură de retardat, precum şi câteva reacţii „de parcurs”, au fost cam „îngroşate”, ieşind din conturul personajului superficial dar simpatic, pus pe glume, culminând cu dansul său şi al celor 4 însoţitori din tabloul final (aspectul lor fiind ceva între Fred Flinston şi pieile roşii), cu iz de cabaret, aducând însă şi latura lejer-sentimentală în relaţia cu Lisa. La rândul său, baritonul Dan Patacă a creionat un Ioţa plin de umor, în tandem cu Zsupan, dar şi cu fosta-viitoarea sa soţie, Bozena, căreia Gabriela Toader i-a reliefat latura extravagantă prin atitudini şi un joc de scenă degajat-afectat, cu temperament şi ironie, îmbrăcată, de altfel, într-un costum excentric în epocă, punându-i însă în valoare ţinuta şi mişcarea de efect.

Cristian Rudic, alături de mezzosoprana Gabriela Varvari

Pe cu totul alte coordonate, soprana Nicoleta Colceiar a fost, în Manja, o ţigancă-vrăjitoare mai curând zâmbitoare şi bine dispusă, cântând cu acurateţe şi îngrijire, integrându-se firesc în jocul grupului de corişti sau dansatori ce o înconjoară. În alte roluri au evoluat la fel de convingător Loredana Borlovan (Ilka), Gelu Dobrea (Karl), Mugurel Chirilă (Cekko) sau Cosmin Borlovan (Berko), având deja experienţa unor astfel de apariţii episodice deosebit de importante în desfăşurarea acţiunii. Întreaga distribuţie excelează prin talentul cu care cântă, rosteşte proza, dansează şi joacă, implicându-se în construirea unui spectacol unitar, chiar dacă emoţiile premierei au determinat mici ruperi de ritm în schimbul de replici; dar, privit în general, a avut cursivitate, logică şi nerv, punctând cu sensibilitate momentele încărcate de sentimente puternice şi reacţii pe măsură. 

Baritonul Dan Patacă, soprana Narcisa Brumar, Cristian Rudic şi tenorul Bogdan Roman

Regizorul a dorit ca ansamblul coral să fie masat, în special în prima parte, pe trepte, aducând mai curând a grup vocal pe podiumul de concurs, pentru ca apoi să capete un plus de mobilitate în scenele de la conac, cântând însă omogen şi cu sonoritate calitativă (pregătit, ca de obicei, de Laura Mare); în ce priveşte coregrafia, mă aşteptam ca Gabor Bako (din Ungaria) să creeze dansurile gitane mai incisiv şi mai puţin... graţios, dar în cele de cabaret a imaginat secvenţe pline de strălucire, pe bună dreptate apreciate de public. Pe de altă parte, Korcsmaros  a avut ideea ca, în timpul uverturii, pe scenă să se perinde câţiva angajaţi sau oaspeţi ai conacului, înconjurând-o pe Maritza-copil, apoi adolescentă, plecând probabil către Viena, de unde avea să se întoarcă pentru ca... povestea să înceapă. De asemenea, tinerele zglobii, cu... rachete de bedminton, curtându-l pe Zsupan, au creat un agreabil prilej pentru „jocurile de societate” ce abundă în libret, alături de alte formule regizorale care „prind” la public.  

Orchestra s-a confruntat cu o scriitură complexă şi solicitantă, remarcându-se prin supleţe şi coloristică bogată, prin detalii de fineţe şi mai ales prin maniera în care „simte” spiritul operetei lui Kalman, aşa cum, la rândul său, a dovedit încă o dată dirijorul Peter Oschanitzky, conducând nu doar cu rigoare, rezolvând discret şi eficient uşoarele dezechilibre în relaţia cu scena, ci şi cu o gestică nuanţată, sugestivă în punctarea unor accente şi combinaţii ritmico-melodice, esenţiale în demersul muzical adecvat creaţiei kalmaniene, deloc uşor de interpretat pentru a fi redată la adevărata valoare şi încărcătură de stări şi trăiri ardente. Iar faptul că, în seara premierei, totul a sunat captivant, iar aplauzele şi reacţiile publicului care invada sala au izbucnit spontan şi entuziast, răsplătind evoluţiile performante, la final ovaţionându-i pe toţi cei care au contribuit la „ridicarea” producţiei, au constituit cea mai bună dovadă că revenirea operetei Contesa Maritza în repertoriul teatrului liric din Timişoara a fost aşteptată şi dorită de melomani, încântaţi să reasculte melodiile preferate, să-şi (re)vadă eroii îndrăgiţi întrupaţi de către... artişti preferaţi. În foyer am auzit doar superlative, mulţumiri adresate directorului Corneliu Murgu pentru inspirata idee de a monta acea operetă şi pentru nivelul la care s-a realizat. Şi, în fond, aprecierea spectatorilor rămâne cel mai important şi real barometru al reuşitei...